La Cina Cea Mare

Se înserează.
La lumina stelelor tremurătoare
Din umbra soarelui scapătăt sub zare
Ierusalimul îşi face pentru noapte invelitoare
Dinspre coline străbate parcă un vaier
Ceva doare
Ceva trist pluteşte în aer
Îngerii-n cer
Se-nfioară-n veşmintele lor de lumină
Privesc pe pământ
Regele lor printre oameni
La ultima cină;
Odaia de sus parcă aşteaptă o mare bucurie, o mare durere
Într-o tăcere inţeleaptă.
La acest de pe urmă popas
Care vor fi cuvintele de bun rămas?
O inimă cerească peste cei dragi se frânge
Se plânge pe pământ, în cer se plânge
De parcă de-o vecie tot împreună-au fost
Găsindu-se iar în acelaşi tainic rost
Iată, vadra de apă e plină
În ea fântâna parcă mai suspină;
Ligheanul, ştergarul alături aşteaptă şi ele
Dar cine să se plece, să toarne şi să spele?…
Ca vîntu-ncremenit în palmieri
Odaia de sus e plină de tăceri.
Să-ntindă cineva o mână,
Să facă cineva un pas,
S-aprindă cineva-n priviri o scânteie
Iubirea să se-audă în vreun glas…
Numeni nici-un gest de dragoste nu face
Se-aşteaptă îndelung. Se tace, se tace…
Visând bucuria de a fi împărţită
Pâinea nefrântă în sine se-ascunde uimită
Visând sărbătoare de-a clipoci în pahare
Iertarea…
Vinul nu-şi mai poate ţine mirarea;
Cineva nevăzut
Priveşte în suflet pe fiecare
De la unul la altul trece o cutremurătoare întrebare
Cine eşti? Cine eşti?
Tu care-ntârzii pe fratele tău să-l iubeşti?
O şi mai mare tăcere se face
Se-aşteaptă mai adânc
Şi mai adânc se tace…
Deodată însă
Un murmur ceresc străbate odaia de sus,
CINEVA încinge ştergarul
Toarnă apa, se pleacă să spele,
E chiar Domnul Isus,
Inima cerului s-a oprit o clipă de uimire;
Pe pământ
Se predă cea mai mare lecţie de iubire.
Cine eşti tu
Pe tălpile căruia
Freamătă de dragoste mâinile cereşti?
Cine eşti? Cine eşti?
Cine sunteţi voi doisprezece mănunchi
Pentru care Împăratul măririi
De la unul la altul
Stă plecat în genunchi
Cine sunteţi voi?
Unde vă duceţi? De unde veniţi?
Meritaţi să fiţi atât de iubiţi?…