Și am cântat cântarea cu lacrimi. Îmi doresc să fiu o stâncă. Îmi doresc Hristos să fie Stânca mea și refugiul meu până va trece furtuna.

M-am gândit la faptul că omul se gândește mai puțin la ,,a fi” și mai mult la a avea, a ști, a acumula, a face. Pentru vremurile pe care le trăim și în pauza care ne-a fost dată fără acordul nostru, să ne încurajăm să ne ocupăm de ,,a fi”. A fi este caracter, este relație cu Creatorul, e bogăție sufletească. Crizele vieții nu ne formează neapărat caracterul, dar cu siguranță îl dezvăluie. Totuși, acum, putem să mai prindem trenul și să ne ocupăm de sufletul nostru. Perspectiva contează. Felul în care vedem criza contează. O criză ne obligă să facem lucruri pe care nu am vrut să le facem de bună voie. Ne place rutina, dar criza nu ne lasă în rutină. O criză ne crește atenția la priorități. Elimină ce nu e esențial și păstrează-ți atenția la esențial. O criză ne obligă să luăm poziție, să creem ceva nou. Fă acest verset nou în viața ta ca o aplicație zilnică:

Isaia 26:4:  ,,Încredeţi-vă în Domnul pe vecie, căci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor.”