*

Hristos, Paştele nostru!

„…căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit“ – 1 Corinteni 5:7

* 

O predică ţinută de C.H. Spurgeon în seara zilei de 2 decembrie, 1855, la adunarea din New Park, Southwark

 *

Cu cât vei citi mai mult Biblia şi vei medita asupra ei, cu atât te vei minuna mai mult de ea. Cel care este doar un cititor ocazional al Bibliei nu-i cunoaşte înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea înţelesurilor profunde cuprinse în paginile ei. Uneori, când descopăr un nou gând, mă bat cu palma pe frunte şi exclam uimit: „O, ce minunat! N-am ştiut niciodată până acum că asta este în Scriptură!“ Vei constata că Biblia este tot mai cuprinzătoare, pe măsură ce vei pătrunde mai adânc în ea; cu cât o vei studia mai mult, cu atât vei părea s-o cunoşti mai puţin, deoarece va fi tot mai mare pe măsură de te vei apropia de ea mai mult. Şi, în special, vei constata că aşa stau lucrurile în părţile tipice ale Cuvântului lui Dumnezeu. Cele mai multe din cărţile istorice au avut menirea să fie simbolice pentru dispensaţii sau experienţe sau funcţii ale lui Isus Cristos. Studiază Biblia având această cheie în mână şi nu-l vei învinui pe Herbert când o numeşte „nu numai cartea lui Dumnezeu, ci şi Dumnezeul cărţilor“. Una din cele mai interesante trăsături ale Scripturilor este tendinţa lor permanentă de a-l desfăşura pe Hristos; şi poate una din cele mai minunate înfăţişări sub care este prezentat Domnul Isus Hristos în cuvântul sfânt este Mielul Pascal de Paşte. Aşadar, despre Hristos vom vorbi în această seară!…

*

1 Corinteni 5:7 ,,Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit.”

Israel se afla în Egipt, într-o cruntă robie; asprimea sclaviei lor a tot crescut, până când a ajuns atât de mare încât gemetele lor necontenite s-au suit până la cer. Dumnezeu, care-Şi răzbună aleşii, cu toate că strigă zi şi noapte către El, în cele din urmă a hotărât că va lovi Egiptul cu o lovitură năpraznică la adresa Egiptului şi a naţiunii egiptene, izbăvindu-Şi poporul. Ne putem închipui anxietăţile şi anticipările Israelului, deşi nu prea putem simţi cu ei decât dacă şi noi creştinii am cunoscut aceeaşi izbăvire din Egiptul spiritual. Să ne întoarcem fraţii mei, la acea zi din experienţa noastră, când locuiam în ţara Egiptului, chinuindu-ne în cuptoarele de cărămizi ale păcatului, muncind din greu să fim mai buni, dar totul fiind în zadar; să ne amintim de acea noapte memorabilă, începutul lunilor, debutul unei noi vieţi în duhul nostru şi naşterea unei noi ere în sufletul nostru. Cuvântul lui Dumnezeu a dat o lovitură păcatului nostru; el ni l-a dăruit pe Isus Cristos ca jertfa noastră; şi-n noapte aceea am ieşit din Egipt. Cu toate că am străbătut pustiul de atunci încoace, luptându-ne cu amaleciţii, călcând peste şerpi înveninaţi, fiind pârliţi de dogoarea soarelui şi îngheţaţi de ger, totuşi, în tot acest timp nu ne-am înapoiat în Egipt; deşi inimile noastre vor fi dorit, uneori, prazul, ceapa şi oalele noastre cu carne din Egipt; în pofida acestui fapt, n-am fost aduşi înapoi în robie de atunci. Veniţi să ţinem Paştele în această seară, gândindu-ne la noaptea când ne-a scăpat Domnul din robia Egiptului. Să-L privim pe Mântuitorul Isus ca pe Mielul nostru Pascal din care ne hrănim; dar nu numai să privim la El ca atare, ci şi să stăm în seara aceasta la masa Lui, să mâncăm din carnea Lui şi să bem din sângele Lui; căci trupul Său este într-adevăr mâncarea noastră, iar sângele Lui băutura noastră. Într-o sfântă solemnitate, inimile noastre să se apropie de străvechea cină; să ne întoarcem la întunericul Egiptului şi, într-o contemplare sfântă, să privim, în locul îngerului nimicitor, la îngerul legământului, la Căpetenia praznicului – la „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii“.

            Nu voi avea timp în seara aceasta să intru în toată istoria şi taina Paştelui; nu mă veţi auzi astă seară predicând în întregime despre ea, ci doar despre punctele ei mai însemnate. Ar necesita vreo duzină de predici să fac asta; de fapt, ar fi nevoie de o carte ca cea a lui Caryl despre Iov – dacă am găsi un teolog la fel de prolix şi de rezonabil ca el. Ci, mai întâi de toate, vom privi la Domnul Isus Cristos, arătând cum corespunde El Mielului Pascal, străduindu-mă să vă prezint cele două puncte principale: acela de a fi stropiţi cu sângele [Mielului] şi de a ne hrăni din El.

            I. Aşadar, mai întâi, ISUS CRISTOS ESTE ÎNTRUCHIPAT CA MIELUL PASCAL; şi dacă se găseşte aici cineva care e din sămânţa lui Avraam fără să fi văzut că Cristos este Mesia, îl implor să privească cu toată atenţia la ceea ce am să spun în continuare, când mă voi referi la Domnul Isus ca fiind nimeni altul decât Mielul lui Dumnezeu junghiat pentru izbăvirea poporului Său ales. Urmăriţi-mă cu Bibliile deschise la capitolul 12 din Exod.

            Mai întâi, să începem cu victima – mielul. Ce adecvată imagine a lui Cristos! Nicio altă făptură nu putea să-L reprezinte mai bine – sfânt, inofensiv, neîntinat şi despărţit de păcătoşi. Fiind, în acelaşi timp, şi emblema jertfei, Îl înfăţişează în chip desăvârşit pe Domnul nostru Isus Cristos. Cercetaţi prin toate ştiinţele naturii şi, deşi veţi găsi alte simboluri întruchipând diverse caracteristici ale naturii Sale, înfăţişându-L admirabil sufletelor noastre, totuşi, niciuna nu pare a fi atât de proprie persoanei Preaiubitului nostru Domn ca Mielul. Până şi un copil şi-ar da seama de asemănarea dintre un miel şi Isus Cristos, atât de blând şi nevinovat, atât de smerit şi inofensiv, nefăcând nimănui niciun rău, incapabil de a purta pică pentru vreun rău.

„Un om smerit ’naintea vrăjmaşilor Săi, un om trudit şi împovărat“.

La ce chinuri sunt supuse oiţele de către noi oamenii! Cum sunt ele, deşi nevinovate, în permanenţă măcelărite pentru a ne asigura hrană! Pielea le este jupuită din spinare, lâna este tunsă de dragul hainelor noastre. Tot aşa, Domnul Isus Cristos, slăvitul nostru Învăţător, ne dăruieşte hainele Sale să ne îmbrăcăm cu ele; El a fost sfâşiat pentru noi; sângele I s-a vărsat pentru păcatele noastre; nevinovat şi sfânt, o jertfă glorioasă pentru păcatele tuturor copiilor Săi. Astfel, Mielul Pascal putea foarte bine transmite pentru evreul cucernic imaginea lui Mesia, tăcut, răbdător şi neprihănit.

            Priviţi în continuare. A fost un miel fără cusur. Un miel cu un singur defect cât de mic sau o boală nu era permis pentru Paşte. Preotul nu ar fi îngăduit să fie jertfit, după cum nici n-ar fi primit Dumnezeu jertfa din mâinile lui. Trebuia să fie un miel fără cusur. Oare nu aşa a fost Isus Cristos chiar din clipa naşterii? Fără nicio pată. născut din fecioara Maria cea imaculată. Zămislit din Duhul Sfânt, fără nicio urmă de păcat; sufletul Său a fost curat, alb ca neaua, pur şi desăvârşit; şi tot aşa I-a fost şi viaţa. În El nu s-a găsit niciun păcat. El a purtat neputinţele noastre, a luat asupra Sa suferinţele noastre pe cruce. El a fost încercat în toate privinţele ca noi, cu o singură deosebire esenţială: „fără păcat“! Un miel fără cusur. Şi totuşi, cine L-a cunoscut pe Domnul, cine a gustat din harul Său, cine a avut părtăşie cu El? Recunoaşte inima ta că El este un miel fără nicio pată? Vei putea găsi tu măcar o singură greşeală în Mântuitorul tău? Ai putea să-I aduci vreo singură acuzaţie? S-a îndepărtat credincioşia Lui? Şi-a călcat El cuvântul? A dar oare greş vreuna din promisiunile Lui? Şi-a uitat El vreunul din angajamentele Sale? Şi în orice privinţă poţi tu să-I bagi de vină? O, nu nicidecum! El rămâne mielul fără cusur, curat, fără pată, imaculat – „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”; iar în El nu este niciun păcat.

            Mergeţi mai departe în acest capitol: „Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an“. Nu trebuie să luăm în considerare de ce era de parte bărbătească, ci trebuie să notăm că trebuia să fie un miel de parte bărbătească de un an. Atunci era în puterea sa maximă cu tăria neşubrezită; atunci forţa sa era la maturitate, desăvârşită. Dumnezeu nu ar fi primit un rod necopt. N-ar fi acceptat ceva care n-ar fi ajuns la maturitate. Tot aşa, Domnul nostru Isus Cristos tocmai atinsese maturitatea ca om când a fost adus ca jertfă. La vârsta de 34 de ani a fost El sacrificat pentru păcatele noastre; la această vârstă era în deplina Sa putere, deşi trupul Său era slăbit prin suferinţă, iar faţa Îi era schimonosită mai mult decât cea a oricărui alt om, cu toate că era în perfecţiunea bărbăţiei Sale. Parcă-L văd, cu barba Sa atârnându-I în piept; Îl văd cu ochii Săi geniali, plini de inteligenţă, cu ţinuta dreaptă, cu un aer maiestuos, plin de energie, cu întreaga Sa fiinţă ajunsă la deplina-i maturitate – într-un cuvânt, mai frumos decât oricare din fiii oamenilor; un Miel nu numai lipsit de orice cusur, dar cu toate capacităţile în plinătatea lor. Aşa era Isus Cristos – un Miel de un an – nu un băiat, nu un tinerel, nu un fecioraş, ci un bărbat viguros, care putea să-Şi dea sufletul pentru noi. El nu Şi-a dat viaţa pentru noi pe când era doar un tinerel, căci atunci nu Şi-ar fi dat deplina măsură; El nu S-a dat pe Sine la moarte când îmbătrânise deja, deoarece asta ar fi însemnat să Se fi dăruit în declin; ci tocmai la maturitate, în floarea vârstei – atunci a fost jertfit Isus Cristos, Paştele nostru, pentru noi! Ba mai mult, la data morţii Sale, Cristos era plin de viaţă, căci suntem informaţi de unul dintre evanghelişti că „Isus a strigat iarăşi cu glas tare şi Şi-a dat duhul“. Este un semn că Isus n-a murit datorită slăbiciunii, nici declinului naturii Sale. Sufletul Său Îi era puternic în lăuntrul Său; era tot Mielul în primul său an; încă puternic, El ar fi putut, dacă ar fi voit, chiar pe când Se afla încă pe cruce, să-Şi fi desprins mâinile din piroane şi, coborând de pe lemnul acela ruşinos, să-Şi fi alungat duşmanii uluiţi, ca pe nişte ciute fugărite de un leu; însă, cu blândeţe, El a fost ascultător până la moarte!

            Suflete al Meu: oare nu vezi că Isus al tău a fost aici, Mielul în primul Său an, puternic şi viguros? Şi inimă a mea, oare nu te gândeşti, că dacă Isus S-a consacrat pentru tine pe când era astfel în toată tăria şi vigoarea, nu s-ar cădea ca şi eu să mă dedic Lui de tânăr? Iar dacă sunt la maturitate, cu cât mai îndatorat Îi sunt să-I dăruiesc Lui toată vlaga mea! Ori de sunt la bătrâneţe, să caut să-I dau tot ce mi-a mai rămas Lui? Nu mă simt dator să mă dedic cu totul în slujba Lui, să depun trupul, sufletul şi duhul meu, timpul, talentele şi tot ce am şi sunt pe altarul Său. Şi deşi nu sunt un miel fără cusur, totuşi sunt fericit că după cum pâinea dospită era primită împreună cu jertfa, deşi nearsă împreună cu ea – eu, deşi o turtă dospită, pot fi adusă pe altar împreună cu Domnul meu şi Mântuitorul meu, jertfa arsă de tot a Domnului, şi deşi necurat şi plin de aluat, pot să fiu acceptat în Preaiubitul, o ofrandă de un plăcut miros, acceptabilă Domnului, Dumnezeului meu. Iată-L pe Isus, preaiubiţilor, un Miel fără cusur, un Miel de până la un an!

Traducerea Dorin Motz