O poveste frumoasă

Acum vreo douăzeci de ani, lucram ca taximetrist, ca să mă întreţin. Într-o noapte, când am ajuns la o comandă, la 2:30 AM, clădirea era în întuneric, cu excepţia unei singure lumini la o fereastră de la parter…
În asemenea circumstanţe, mulţi taximetrişti ar claxona o dată sau de două ori, ar aştepta un minut şi apoi ar pleca. Dar am văzut prea mulţi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport.
Dacă nu mi se părea un pericol, întotdeauna mergeam la uşă .
Deci, am mers şi-am bătut la uşă …
– “Doar un minut” răspunse o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă.
Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii.
După o pauză lungă, uşa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani stătea în faţa mea. Purta o rochie colorată şi o pălărie mare cu o panglică de catifea prinsă pe ea,ca o femeie dintr-un film din anii ’40. Langă ea era o valiză mică, de nailon. Apartamentul arăta ca şi cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearşafuri.
Nu găseai nici un ceas pe pereţi, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Într-un colţ era un panou plin cu poze protejat de un suport de sticlă.
– “Ai putea să-mi duci bagajul până la maşină?” zise ea.
Am dus valiza la maşină şi apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braţ şi am mers încet spre maşină. A continuat să-mi mulţumească pentru amabilitate.
– “Nu e mare lucru” i-am zis eu. “Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aş vrea ca mama mea să fie tratată
– “Oh, eşti un băiat aşa de bun!” zise ea.
Când am intrat în maşină, mi-a dat o adresă, şi apoi m-a întrebat:
– “Ai putea sa conduci prin centrul oraşului?”
– “Nu este calea cea mai scurtă” am răspuns eu. – “Oh, nu conteză” spuse ea. “Nu mă grăbesc. Eu, acum, merg la azil…”
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori…
– “Nu mi-a mai rămas nimeni din familie…” a continuat ea. “Doctorul spune că nu mai am mult timp…”
În tăcere, am căutat ceasul de taxare şi l-am oprit.
– “Pe ce rută aţi vrea să merg?” Am întrebat.
Pentru următoarele două ore am condus prin oraş. Mi-a arătat clădirea unde odată ea lucrase ca operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea şi soţul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriţi. M-a dus în faţa unui magazin cu mobilă care, odată, fusese o sală de bal unde obişnuia să meargă la dans, pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în faţa unor clădiri sau colţuri de stradă şi să stau cu ea acolo în întuneric, contemplând în tăcere. Cum s-a arătat la orizont prima rază de soare, mi-a spus dintr-odată:
– “Sunt obosită… Hai să mergem.”
Am condus în tăcere spre adresa pe care mi-o dăduse. Era o clădire ieftină, o casă mică , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiţă… Doi oameni au venit spre taxi, cum am ajuns acolo. Erau atenţi şi concentraţi asupra fiecărei mişcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul şi am dus micuţa valiză până la uşă . Femeia fusese deja asezată într-un scaun cu rotile.
– “Cat îţi datorez?” a întrebat ea, în timp ce-şi căuta portmoneul..
– “Nimic” am zis eu.
– “Dar trebuie şi tu să te întreţii….”
– “Nu vă faceţi griji…sunt şi alţi pasageri” am răspuns eu…
Aproape fără să mă gândesc m-am aplecat şi am îmbrăţişat-o. Ea m-a strâns cu putere…
– “Ai facut unei femei în vârstă un mic moment de bucurie” spuse ea. “Mulţumesc.”
I-am strâns mâna şi apoi am plecat în lumina dimineţii.
În spatele meu, o uşă se închisese… Era sunetul de încheiere al unei vieţi…. Nu am mai luat alţi pasageri în tura aceea de lucru…
Am condus pierdut în gânduri… Pentru restul zilei, de-abia puteam vorbi…
Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios sau unul care ar fi fost nerăbdător să-şi termine tura?…
Ce-ar fi fost dacă aş fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată şi apoi să plec?…
Uitându-mă în urmă. Nu cred că am făcut ceva mai important în întreaga mea viaţă…
Suntem tentaţi să credem că vieţile noastre se învârt în jurul unor momente măreţe. Dar adesea aceste momente măreţe ne iau prin surprindere – frumos împachetate în ceea ce alţii ar considera ceva neînsemnat.
OAMENII S-AR PUTEA SĂ NU-ŞI AMINTEASCĂ EXACT CEEA CE AI FĂCUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR ÎNTOTDEAUNA ÎŞI VOR AMINTI CUM I-AI FĂCUT SĂ SE SIMTĂ!!!
Viaţa aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o speram, dar cât timp suntem aici putem de asemenea să dansăm.În fiecare dimineaţă când îmi deschid ochii, îmi spun : “Ziua de azi este o zi specială!”
Amintiţi-vă asta, prietenii mei : nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta e singurul show pe care îl jucăm.
Tratează oamenii în felul în care ai vrea TU să fii tratat !!!!!!!!!!
(un taximetrist anomin)

One thought on “O poveste frumoasă

  1. Frumoasa intimplare si cit de adevarat e aceea ce facem sau in povestea de fata cum ii facem sa se simta unii din jurul nostru.Dar cit de adevarat e caci timpul trece,inapoi nu se poate da si daca nu facem azi,acum cind traim in care alta viata vom face ceea ce ni se cere?Sa ne gindim bine,sa nu ne grabim a ne face noua confort mai intii.Doresc cu totii sa punem in practica vietii ceea ce-i place D-lui.D-l sa te binecuvinteze Ana si multumim de aceasta frumoasa poveste din care gasim multe de invatat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s