Mă iartă, Doamne, că n-am plâns destul

Cu cei ce sfâșiați își plâng necazul,

Dar simt acum în piept, ca un recul,

Cum i se surpă lacrimii zăgazul.

Nu vreau să cred într-un venin norveg,

Căci îmi sunt frați întru umanitate,

Însă sistemul tot nu-l înțeleg,

Când seamănă tragism cu voluptate.

Tu dai din veac părinților copii,

Ca ei să curgă-n timp, prin odrăslire,

Nu piese-n inventar la agenții,

Oricât s-ar denumi de „ocrotire”.

În palma Ta curg, Doamne,- acum, fierbinți,

Prin negurile ce prevăd dezastre,

Lacrimi de prunci și lacrimi de părinți,

Și lacrima compasiunii noastre.

Sunt tată, Doamne, și acest contrast

M-a răvășit: tentacule în noapte,

Și pe alt plan e îngerașul cast

Mușcând din dragoste cu dinți de lapte.

Acest tablou mă doare-ngrozitor,

Și dacă-n mine a stârnit furtună,

Ce-o fi, Părinte,-n inimile lor

Când nu-i toată familia-mpreună.

Ce pot să fac eu, este să mă rog