A fost ziua în care am văzut fotografia aceasta…

Mai văzusem şi altele, cu alte ocazii, dar parcă niciodată nu mi-a fost mai ruşine de mine, de nemulţumirile mele, de lipsa mea de recunoştinţă… de multe alte lucruri.

Apoi m-am înfuriat. Pe mine, în primul rând. Deşi viaţa mi-a hărăzit o mulţime de tragedii şi încercări, am avut întotdeauna o nădejde.

Copilul din această imagine nici nu cred că ştie ce este nădejdea. De altfel, nu cred că ştie ce este viaţa şi nici măcar ce este moartea. Sau poate pe aceea o ştie cu fiecare clipă care trece peste el…

Şi nu ştie nici că este pata pe obrazul nostru de creştini… De altfel, nici noi nu ştim. Sau nu vrem să ştim…

Vă mărturisesc că sunt câteva nopţi şi zile în care această imagine m-a bântuit de-a dreptul…

Mi-am pus multe, neaşteptat de multe întrebări.

M-am întrebat cum…