handicap

by

De ce vă este frică?

 

Matei 8:26:  ,,El le-a zis: „De ce vă este frică,  puţin credincioşilor?” 

Domnul Isus i-a întrebat pe ucenicii Lui de ce le este frică. Nu numai copiii se tem, ci și adulţii. De ce se tem copiii tăi? Ce ştiu copiii tăi despre persoanele cu dizabilităţi fizice sau mentale? Unele temeri se nasc din visuri rele. Un copil poate să aibă visuri rele când vede un străin sau un om handicapat. Sunt mulţi oameni cu anumite dizabilităţi şi trebuie să învăţăm cum să ne comportăm când îi întâlnim. Unii copii sunt foarte diferiţi de alţii, pentru că au anumite probleme medicale. Nu știm de ce unii nu pot umbla, nu pot vedea, nu pot auzi, nu pot vorbi, nu se pot concentra, nu pot asculta etc. Viaţa fiecărei persoane este o mare taină. Totuşi, trebuie să ştim că anumite persoane au nevoi speciale şi trebuie să ştim acest lucru înainte de a-i întâlni. Trebuie să-ţi pregăteşti copilul  pentru o întâlnire cu o persoană cu nevoi speciale. Nu eticheta pe nimeni (exemplu: orbul, şchiopul, surdul, handicapatul etc.). Explică-i copilului că o persoană cu dizabilităţi nu este aşa, pentru că Dumnezeu a pedepsit-o din cauza păcatului. Răspunde-i la întrebări scurt, onest şi cu blândeţe. Să nu minimalizezi temerile copilului, dar nici să nu râzi de el dacă spune tot felul de lucruri. Ajută-l pe copil să înţeleagă faptul că cei bolnavi fizic sau psihic au simţăminte şi nevoi ca şi el. Dacă îl sperie echipamentele de ajutor pentru handicapaţi, încearcă să îl laşi să se aşeze pe un scaun cu rotile sau să folosească o cârjă sau un cadran medical (walker). Să nu te emoţionezi prea tare dacă copilul nu-şi poate lua ochii de la un anume pacient, deoarece el învaţă privind şi punând întrebări. Totuşi, învaţă-l să nu arate cu degetul.

Învaţă-l pe copil că toţi cei cu probleme au nevoie de dragoste, respect şi înţelegere şi nicidecum de mila noastră. Şi ei au nevoie de prieteni. Copiii sunt plini de compasiune şi înţelegători dacă li se explică situaţia. Dacă au primit răspuns la întrebările lor sunt gata să se acomodeze. Îşi dau seama ce pot să facă şi ce nu pot să facă asemenea persoane şi uneori le trebuie doar mai mult timp sau alte metode. Atitudinea bună faţă de aceste persoane cu nevoi speciale îl vor învăţa pe copil să fie blând şi iubitor, acceptând pe toţi din jur. Cuvintele tale pozitive îl vor ajuta pe copil să aprecieze lucrurile bune pe care pot să le facă cei limitaţi în anumite domenii. Vor putea să înfrunte frica de neprevăzut, pentru că vor înţelege dependenţa de cei mai darnici şi buni la suflet. Vor învăţa să fie mulţumitori lui Dumnezeu pentru cei din jurul lor şi vor aprecia lucrurile bune.

Noi toţi suntem conştienţi că viaţa este mai dificilă pentru o persoană cu dizabilităţi, dar mulţi nu au lăsat ca limitările lor să-i împiedice să împlinească scopul lui Dumnezeu pentru ei. Când cunoaştem astfel de persoane, suntem inspiraţi să le apreciem curajul şi îi admirăm pentru realizările lor. Personal, am întâlnit-o pe Joni Erickson Tada în România şi am văzut cum Dumnezeu i-a transformat viaţa şi a devenit, prin handicapul ei, o mare încurajare pentru toţi cei ce suferă într-un fel sau altul anumite limitări fizice sau psihice. De asemenea, românca Becky Opreanu a trecut peste handicapul ei și Domnul i-a deschis multe uși prin care a fost o mare binecuvântare pentru mulți. Dacă şi tu cunoşti pe cineva cu dizabilităţi fizice sau psihice, te încurajez să te rogi şi apoi implică-te dacă Domnul te cheamă să ajuţi la împlinirea unor nevoi în viaţa acestei persoane. Roagă-te şi pentru cei care îngrijesc aceste persoane şi dacă poţi să le spui un cuvânt de încurajare sau apreciere, să nu taci. Când suntem în jurul acestor persoane cu dificultăţi, apreciem mai mult sănătatea pe care o avem. Să-I mulţumim Tatălui ceresc pentru tot ce ne-a dat şi pentru toţi cei din jurul nostru. Să binecuvântăm pe cei din jur și să slujim cu bucurie. Să folosim orice oportunitate pentru a-i încuraja pe alții să depășească neputințele și slăbiciunile prin care trec, bazându-se pe credința în ajutorul lui Dumnezeu și al celor din jur.

Nu te teme de dificultăţile vieţii, căci Dumnezeu este cu tine!

by

La mulţi ani, România!!!

La
*
Mulţi
*
Ani,
*
România!!!
*
*
*
*
Mama…Poveste scrisă
*
de Dan Puric
Intr-o zi, asteptand sa vina liftul la parterul unui hotel am vazut, intr-un tarziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a aparut faptura blanda a unui copilas de o mare frumusete. In spate, discreta ca o umbra, mama lui.
Dar, vai, la prima miscare pe care a facut-o, mi-am dat seama ca pustiul suferea de un handicap. Se misca greu, cu o incordare a intregului sau trupusor ce facea ca aerul sa se crispeze. Isi indrepta ochii rugatori spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni sa paseasca. Dar pasul acela era cat o Golgota, nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor, cat pentru biata sa mama.
Si astfel, de acolo, din lift am vazut cum a coborat dragostea absoluta a mamei pentru copilul ei. Zeci de brate invizibile se intindeau in jurul lui ca aerul sa nu-l sfarame, sau ca privirea curioasa a celor din jur sa nu-i raneasca sufletul mai mult decat o facuse viata. Il apara parca, mangaindu-l incontinuu.
Si, nu stiu de ce, in clipa aceea am  avut revelatia ca asa trebuia iubit si acest popor roman de o frumusete rara, dar handicapat de o istorie mizerabila.
M-am gandit instantaneu ca numai dragostea materna, cu dimensiunea ei absoluta ce putea iubi neclintit in fata istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezenta.
Dragostea de  mama are ceva din dragostea lui Dumnezeu catre om, este acea “dragoste care  nu cade niciodata”.
Oare, astfel de mame nu sunt in fond niste martiri anonimi, ce zilnic isi ascund jertfa in tresaririle tacute ale fiintei?
Si, de ce oare, m-a dus gandul ca la o prabusire dureroasa in gol, la poporul roman ?
Pesemne ca am fost rapit de amintirea acelui biet preot de tara care, in timp ce neamul romanesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca sa-i  zdrobeasca atata trupul cat si fiinta, indraznea sa spuna :”Ideologiile nu sunt bune pentru ca nu au mama”.
Am citit candva o mica povestioara. Se spune ca, intr-o companie comerciala, un om tanar si cumsecade a murit. Mare a fost durerea colegilor sai, cand au vazut ce s-a intamplat, dar mai mare a fost surprinderea cand au aflat, nu se stie cum, ca sufletul bietului om, ajunsese in iad.
Iar povestea spune mai departe cum, revoltati, acestia s-au dus pana la portile Iadului ca sa-l scoata de acolo. Dar, cu toate rugamintile si eforturile, nu au reusit.
Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la randul sau sa-i roage pe cei care ii rapisera sufletul bietului om, sa-l elibereze. Dar totul a fost zadarnic.
Disperati, in cele din urma, oamenii au apelat la episcopul locului, sa-ncerce sa faca ceva. Dar si in fata acestuia, portile Infernului au ramas inchise. Si astfel, peste toata aceasta nedreptate, zilele treceau fara speranta, adancind durerea celor care il iubeau.
Pana cand, intr-o dimineata, in fata portii Iadului, cu pasi marunti, garbovita  parca de o durere care-i tinea inima ca intr-un   cleste, aparu o batranica.
-“Tu, cine mai esti?”rasuna vocea, o voce inspaimantatoare  coborata ca un trasnet din neantul Infernului.
Necutremurata de nimic, decat de propria-i durere, batrana raspunse:
_”Sunt mama lui. Lasati-ma sa intru! “
Si abia atunci, ca prin minune, portile Iadului s-au deschis, s-au deschis pentru intaia oara iar mama a intrat acolo ca sa-si salveze fiul.
Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atat de mult fata de mama lui, incat sa poata sa nu-i spuna mama. Ce sfanta ierarhie!
De cand am fost mic si pana-n ultima ei clipa, mama imi dadea un sfat:
-“Dragul mamei, nu-ti arata inima oricui!”
Si nu stiu de ce, atunci cand imi spunea adevarul acesta, frumosii ei ochi albastri, erau strafulgerati pentru o clipa de o indefinita tristete. Parca ar fi vrut sa ma apere pentru tot restul vietii, si realiza ca nu putea.
Dureroasa fatalitate, ce o facea  sa-si traiasca viata din inabusite strangeri de inima, infinite griji ce-i marcau necrutator fiinta.
O asiguram instinctiv ca totul o sa fie bine. Ca apoi, pe ascuns, sa ma arunc in valurile vietii. Iar viata, imi cerea sa nu imi ascund inima si abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tarie, zdrobind-o.
Prabusit, dezamagit cumplit de tradarile vietii, ma-ntorceam in mica ei garsoniera.
Mama se facea ca nu-mi vede rana adanca ce ma-ngenunchease. Imi facea de mancare, apoi imi intindea masa avand grija sa am in farfurie bucatile cele mai bune.
-“Lasa, dragul mamei, ca trece si asta!”
Inima mea se refacea incet-incet, oblojita de invizibile si tandre mangaieri.
N-aveam de unde sa stiu ca, vindecat, plecand apoi, inima ei ramanea cuprinsa de un suvoi de tristete, coplesita de singuratati.
Se spune ca in “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii. Si atunci, oamenii isi vorbeau de la inima la inima. Ce minune facuse Dumnezeu, cand spusese ca “totul o sa fie la vedere!”
Dar, ce cumplit ca acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin pacat. Si atunci, de rusine, se spune ca inima s-a ascuns in trup.
“Trei inimi ai in tine, muritorule!” spun sfintii, “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tau si cea de carne si sange prin care curge viata . Si toate trei bat dimpreuna. Dar atunci cand in tine, inima Domnului nu mai bate, sa stii ca esti in  moarte sufleteasca.
Dar eu, simt ca langa inima lui Dumnezeu, mai este o inima …cea  a mamei.
Iar cand aceasta nu mai bate…esti singur!