Ți-ascult inima cântând mereu
Pe creanga sufletului meu
Mă chemi prin notele-ți fugare
Spre albastrul cer și soare
Spre lunci de dor
Și sălcii plângătoare
Mă subțiez în firul de zefir
Spre spații de lumină-nobilată
Pe unde n-am mai fost vreodată
În sfere fără de contur
Scăldate-n veșnicul azur
Unde zgura-mi piere-n intersecții
De zone cu mistere-adânci.

Lumină
Lină
Care vine de oriunde
Se cerne albă și suavă
Te lasă fără umbre
În albe sfinte transparențe
E pace ca pe ape-nlăcrimate
De soare în sfintele apusuri
Și sunt vecin cu nemurirea
Cu taina nerostită în cuvinte
Că aș putea atinge veșnicia
Pânza ei sublimă și cuminte
De n-aș avea privirea ațintită
Spre palma ei
De cuie pironită.

Write by Douglas Small on February 20, 2013

Recently, in a meeting of prayer leaders, I began to share regarding our ‘familiarity’ with God, the use of intimate language without any reference to God’s ‘otherness’ – and I will never forget the look of shock that registered on faces. It was as if I was saying something they had never heard before. In fact, as I persisted with the idea of approaching a God who was ‘past finding out’ it became clear that I was taking some of them into new territory.

Frankly, we have become too familiar with God. Intimacy is in; reverence is out. Listen to the praise music. It is almost completely devoid terms that describe God’s transcendence. The wonderful and rich theology of the old hymns is rarely heard, at least in Pentecostal churches. It is forty-minutes of ‘everybody on your feet, and put your hands…