“Semnătura iubirii”- Versuri despre comoara ascunsă în ţarina iubirii divine

Motto: “Eu, subsemnatul/ Declar că: / VĂ IUBESC!”

De mai bine de două mii de ani, crucea de pe Golgota atrage şi inspiră prin valoarea sacrificiului adus de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Poeţi, prozatori, pictori, sculptori şi muzicieni creştini I-au dedicat Celui din Veşnicii, creaţiile lor. Naşterea lui Mesia, botezul Său, coborârea Duhului Sfânt, pildele lăsate de El pentru noi, în Scriptură, dragostea Sa faţă de umanitatea căzută, răstignirea şi învierea sunt tot atâtea subiecte de care cei ce au decis să Îl slujească şi să Îl laude şi prin artă, s-au apropiat cu interes şi cu veneraţie. În rândul făuritorilor de frumos care sunt mai întâi de toate, creştini, se află şi poetul şi prozatorul Petru Lascău, autorul volumului de versuri „Semnătura iubirii”. Printre creaţiile sale se numără de asemenea, “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”, “Risipitorii”, “Lupta cu somnul”, „Apostolii Domnului Isus”, „Familiile patriarhilor”, „Paşi spre lumină”, “Memoriile lui Eutih” şi “Betel” (Construirea Casei lui Dumnezeu în timpul comunismului).

Despre Petru Lascău se poate afirma că este un poet al fiorului religios creştin. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate şi denotă o credinţă profundă. Lirismul lui Petru Lascău are ca element definitoriu iubirea – faţă de Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. „Un mare poet se ridică din Ardealul răstignit de istorie încă odată prin acest fecior de ţărani cât munţii, biciuit de flăcările teologiei şi de pucioasa unor ani amirosind a blestem şi ură şi apostazie, din care Dumnezeul cel viu l-a smuls şi azvârlit ca pe un Iona în pântecul chitului exilului pustiitor. Vorbeşte o conştiinţă şiroind pe crucea veacului în ranele Mielului răstignit de la începutul lumii pentru izbăvirea neamurilor şi a fiecăruia dintre noi,”, spunea despre Petru Lascău, poetul Ioan Alexandru.

Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în capitolele, “Ferestre”, “Portrete”, “Satul meu”, “Fulgi albi” şi “Apocalips”. Petru Lascău locuieşte în SUA din anul 1985. Primii 16 ani a locuit la Chicago iar în anul 2001, poetul se mută în Phoenix, Arizona, unde locuieşte şi slujeşte şi în prezent, ca pastor al bisericii „AGAPE” (www.agapearizona.com). Drumul său în lumea nouă începe mai întâi, în suflet şi în minte: “Cer paşaport de-a emigra/Într-o ţară unde se poate visa.” („Cerere”) Ajuns într-o astfel de ţară, autorul trăieşte în continuare, acelaşi destin nefericit. „Mi-e sufletul uneori/ ca o gară/ în toamnă târzie/ în care opresc trenuri/ si pleacă/ din care nimeni,/ vreodată,/ nu urcă,/ nici coboară.” („Aşteptare”) De fapt, condiţia poetului este aceea de exilat, izolat într-o lume secularizată, de pământean care ştie că singura certitudine rămâne cerul. „Te-aştept, Isuse, ca pe-o-ntoarcere acasă/ Din ţări necunoscute şi ostile.” („Te aştept”) Căutător de absolut, om al credinţei, cu o aspiraţie perpetuă spre eternitate, Petru Lascău crede în idealul creştin. „Un cort/ nu lasă urme/ decât în conştiinţă/ dar şi acolo/ numai dacă alături de el/ din pietre nepângărite/ de daltă şi ciocan/ se ridică altarul.” („Avraam”)

De altfel, majoritatea poeziilor sale face trimitere la pasaje binecunoscute din “Biblie”, cu o încărcătură simbolică profundă, cum ar fi mersul pe apă al lui Isus – „De ce să fii doar întâmplare,/ Când Isus umblă încă, pe mare?” („Portret”), cea de a doua venire a Mântuitorului – „va veni, târziu,/ în noapte/ şi numai cei ce vor crede/ vor vedea gloria/ Lui Dumnezeu/ Pe Chipul Său.” („Maranta”) sau vaiurile – „Vai vouă păzitori de legi/ Pe care voi vi le-aţi creat/ Voi cântăritori de muştar şi chimen/ Judecători, scribi şi preoţi,/ Plini de filacterii şi ură.” („Vai de voi”). Poezia creştină a lui Petru Lascău se menţine într-o dimensiune general-umană, trăirile nu sunt hiperbolizate, amplificate, voinţa divină sau firea pământească a omului – „o, Iacov, fiul marilor părinţi/ eşti singur în noaptea din pustie/ cu pofta inimii mereu mai vie/ de case, de avere şi arginţi.” („Iacov”), fiind redate în detaliu şi fără ambiguităţi inutile. Patosul cu care Petru Lascău scrie dovedeşte că are fascinaţia nostalgică şi melancolică a identităţii colective. Deşi un exilat aflat departe de ţară, el păstrează în inimă valorile naţiunii căreia îi aparţine, prin naştere, şi le cântă. Mai mult, sentimentul naţional se transformă la acesta într-o adevărată ars poetica, în care elementele de bază, puse într-o permanentă antiteză, sunt devastatoare prin adevărurile pe care le transmit: „De jarul şi amarul tuturor/ Inima-i o vistierie plină/ Să curgă mierea şi veninul ei/ Prin pana mea de umbră şi lumină.” („Ars poetica”)

Dacă în „Ars poetica” latura dominantă a stihurilor este hotărârea, imposibilitatea de a renunţa, mistuirea interioară care cere ca preaplinul inimii să se reverse – autorul asumându-şi aici, rolul de a deveni vocea, exponentul celor mulţi şi îndureraţi – odată cu poemul „Cenuşă”, intrăm într-un nou registru. Asistăm astfel, la o experienţă individuală, particulară, ce îi oferă lui Petru Lascău ocazia de a se metamorfoza într-un Francois Villon mioritic. Asemenea lui Villon, care se întreabă, „Dar unde sunt zăpezile de altădată?”, Petru Lascău este răscolit de „dorul zăpezilor de altă dată”, ce îi „bate-n porţile închise.” Dacă mai devreme, acesta afirmă că „inima-i o vistierie plină”, acum, prin contrast, spune: „mi-e visteria inimii prădată/ şi e târziu în goalele-i culise.” („Cenuşa”) Sentimentul neputinţei, al tragismului condiţiei umane, al imposibilităţii de a depăşi limitele sunt perfect redate de Petru Lascău printr-un adverb de timp . Acel „târziu” din „Cenuşă” devine „prea târziu”, în „Umbre adormite”: „E prea târziu să mai visez/ când doru-i aripa de lemn/ la albe feciorelnice zăpezi/ trecute-n pasul timpului solemn.” Albul zăpezii este atributul purităţii interioare, ce face trimitere la Cartea Apocalipsei. Încărcătura simbolică şi teologică a textului este bogată, sugerând durere, însingurare, dar şi o continuă căutare. Aceeaşi căutare pe care o întâlnim la Eminescu, atunci când vorbeşte despre condiţia Luceafărului eminescian. „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine;/ Cum izvorând îl înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul…”, spune Mihai Eminescu în „Luceafărul”, în timp ce Petru Lascău vorbeşte despre un ocean interior. Dramatismul versurilor lui exprimă foarte bine condiţia poetului, a celui care prin artă ajunge să se identifice cu Divinitatea. Aşa cum lumea a fost creată prin Cuvânt, şi universul poetic a lui Petru Lascău se întrupează tot din cuvânt: „O singură suferinţă/ mi-a mai rămas./ E dorul de-a naşte/ Creând: cuvântul fără seamăn/ Ce creşte în mine/ Din acel ocean interior…” („Ocean interior”) Petru Lascău se află în căutarea înfrigurată şi patetică a nemuririi. Poetul Petru Lascău ştie că nemurirea poate fi atinsă prin opera care rămâne în urmă. Creştinul Petru Lascău are certitudinea că nemurirea se obţine în urma credinţei şi a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Dacă Hyperion Îi cere Creatorului – „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire”, prin contrast, Petru Lascău declară că are puterea de a renunţa, tocmai pentru că în sine, „creşte…nemurirea”: „Renunţ mereu la tot ce-i trecător/ La tot ce poate să farmece privirea/ mi-e doru-n piept cu-atât mai arzător/ cu cât îmi creşte-n muguri nemurirea.” Şi totuşi, frământările dramatice ale poetului sunt departe de a se fi încheiat. Până să atingă certitudinea nemuririi, Petru Lascău ne mărturiseşte: „păşesc încet prin vântul rece/ spre Patmosul exilului din mine/ tot mai bătrân cu ora care trece/ şi mai senin cu ora care vine.” („Amurg singuratic”) Eul poetic traversează o serie de metamorfoze. Lumea sa interioară nu este una viguroasă, nu se detaşează prin vitalitate, iar Patmosul, o exprienţă dusă la extrem, devine un termen simbol, o invitaţie la meditaţie şi la cunoaştere. De altfel, îmbătrânirea fizică („tot mai bătrân cu ora care trece”) conduce la o maturizare, la o înţelepţire a poetului, care îl face să accepte cu seninătate („şi mai senin cu ora care vine”) amurgul vieţii. În poezia lui Petru Lascău, timpul, ora se desfăşoară, evoluează, „între oglinzi”. Oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei. „E mult prea multă bucurie pură/ În zborul timpului între oglinzi/ Că s-ar putea de mâna ţi-o întinzi/ s-apuci eterna cerului aură.” („Oglinzile albastre”) Sentimentul creştin, emoţia creştină sunt subsumate în poezia sa luminii sacre, exprimată prin metafora „eterna cerului aură”. Dacă la Lucian Blaga întâlnim dualitatea „lumina mea/lumina altora”, la Petru Lascău, lumina este una singură şi ea invită la cunoaşterea Divinităţii prin contemplare şi rugăciune, care izvorăsc în „bucurie pură”.

De altfel, dacă Petru Lascău are vreo fobie, atunci aceasta este legată de cei cărora sentimentul creştin le este străin. „Mă tem de cei ce nu se roagă/ Cu cea mai terifiantă fobie/ A veacului nostru mare urgie/ Mă tem de cei ce nu se roagă.” („Fobie”) Veacul nostru este caracterizat de flagelul necredinţei, al absenţei credinţei sau al unei false credinţe. Petru Lascău reuşeşte în doar câteva versuri să facă o radiografie a societăţii contemporane, în care lipsa legăturii cu Divinitatea are ca rezultat îndoiala şi sărăcia sufletească, ambele concretizate în nimicirea stării de iubire. „Nu pune la probă iubirea/ Acest crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare.

Mai mult, iubirea înseamnă cuplul adamic, ce le-a servit de model clasicilor. Poezia „Semnătura iubirii”, care dă şi titlul volumului, vorbeşte despre eros ca un sentiment fundamental, întemeiat odată cu lumea. „La marginea cărărilor din noi/ lăsaşi iubirea ca pe-o semnătură/ c-o descifrăm de-atuncea amândoi/ purtând pe frunţi a cerului aură.” Poezia erotică a lui Petru Lascău stă sub acelaşi semn al divinităţii. „Privirea Ta ne-nseninează zarea/ Mereu mai pură-n sfinte limpezimi/ Sub paşii noştri se despică marea/ Mirositor a miei şi a azimi.” („Semnătura iubirii”) Natura asistă la nunta celor doi, care ia proporţii cosmice. Elementele acvatice – marea, limpezimile sfinte – simbolizează permanenta regenerare spirituală. Trimiterea biblică la momentul traversării Mării Roşii de către poporul evreu este evidentă şi denotă idealitatea, perfecţiunea. Elementele acvatice predomină şi în poezia naturii, la Petru Lascău. „Pădurile ude de ploile verii/ jilavele temple cu umbrele verzi/ te cheamă în taină visarea să-ţi pierzi/ o pecete de vânt pe aripa serii.” („Pădurile„) Metafora „pe aripa serii” sporeşte misterul, taina. La fel ca şi Magda Isanos, care îşi doreşte să simtă „beţia plantaţiei ce moare inundată”, Petru Lascău ştie să dea o înfăţişare paradisiacă naturii, menită să indice vitalitate şi trăiri intense. Acelaşi element acvatic, de data aceasta luând proporţii de potop biblic – „potop de vinuri”, „lacrime” – este reluat şi în poemul „E prea târziu”, sugerând din nou, abundenţa, bogăţia. „E un exod de mere coapte peste sat/ oştiri de care vin îmbelşugate/ potop de vinuri iară s-a lăsat/ din lacrime de soare-nsângerate.” Satul lui Petru Lascău este posesorul acelei spiritualităţi populare pe care Lucian Blaga a definit-o exemplar, atunci când a afirmat: „eu cred că veşnicia s-a născut la sat.” La rândul său, George Călinescu vorbea despre „o lirică a liniştii şi a fericirii rurale…”, care se regăseşte şi în versurile lui Petru Lascău. Contemplarea vieţii la ţară, cu evenimentele sale cotidiene îndeamnă la seninătate şi denotă o stare de bine, ce rezultă din frumuseţea peisajului românesc. La Petru Lascău, imaginile sunt vizuale, senzoriale, iar contururile clare şi vaste. Acelaşi fior cosmic, care aminteşte de poemele lui Eminescu, se simte şi în scrierile sale. În „Salcâmul”, poetul aduce un adevărat elogiu vieţii rustice. „O, prietene,/ de-ai şti să ascuţi/ pledoaria unui singur/ salcâm înflorit!” La Petru Lascău, poezia naturii este de inspiraţie folclorică, amintind de stihurile lui Vasile Alecsandri – „este şi doină din fluier de fag/ lacrimi de dor şi de drag”. Frumuseţea clasică a versului – „albul din turme de miei/ arome de fân şi floare de tei” („Impresii de Crăciun”) redă spiritualitatea spaţiului românesc, păstrând sobrietatea şi simplitatea ritmului popular. Universul poetic al lui Petru Lascău este complex şi metaforic şi prin excelenţă, pacifist. „Să-nfrângem ura prin cântare/ s-aducem pacea sfântă pe pământ/ cântând din harfa ta nemuritoare/ să dezrobim popoarele prin cânt.” („Harfa lui David”) Asemenea lui Blaga, Petru Lascău este în acelaşi timp un autor modern, dar capabil de a pãstra legãtura cu fondul arhaic, ancestral. Aspiraţia sa spre absolut, reflexivitatea, condiţia de exilat sunt admirabil exprimate în aceeaşi „Aşteptare”: „Pe pe peronul veşnic pustiu/ Sub ceasul/ Cu arătătoarele rupte/ Mă aştept pe mine/ Singur şi tăcut/ Privind la crizantema/ De plastic, ofilită/ Ce mi-o voi dărui/ Spunându-mi:/ – Bun venit!/ – Sau Adio!”

Să urmăm îndemnul lui Ioan Alexandru – „Ascultaţi-l pe Petru Lascău, poet-păstor ridicat pe crucea limbii române la acest sfârşit de mileniu” – şi să descifrăm „Semnătura iubirii”.

Octavian D. Curpaş

www.agapearizona.com