O mare oştire

o mare ostire

Iacov 5:16b

,,Rugaţi-vă unii pentru alţii,

ca să fiţi vindecaţi.

Mare putere are

rugăciunea fierbinte

a celui neprihănit.”

*

Te chem alături de noi să experimentezi Puterea, Prezenţa şi Promisiunile lui Dumnezeu!

Ce faci tu pentru familia ta? Ce faci tu pentru biserica ta? Ce faci tu pentru cei din jurul tău?

Dacă trăieşti numai pentru lumea aceasta, numai pentru viaţa aceasta pământească, eşti cea mai nefericită persoană!!!

Iată propunerea mea:

1.   În fiecare zi ne vom ruga pentru noi şi casele noastre după cartea Proverbe (31 de capitole; în fiecare zi a lunii un capitol, corespondentul fiecărei zile (capitolul 1 în ziua de întâi a lunii (decembrie), capitolul 2 în ziua de 2 a lunii, … capitolul 5 în ziua de 5 a lunii, … capitolul 11 în ziua de 11 a lunii etc.)). Ne vom ruga ca Domnul să ne binecuvinteze cu ceea ce este bine din fiecare capitol şi să ne păzească de tot ceea ce este rău în capitolul zilei. Vom mulţumi Domnului, vom cere iertare în fiecare zi, lumină de la Domnul, înţelepciunea şi călăuzirea Lui în toate lucrurile.

*

2.   FIECARE  ZI  DE  MIERCURI  va fi Zi specială de rugăciune, post şi milostenie.

* Ne rugăm Domnului să ne crească în rugăciune (să avem putere cu Dumnezeu în rugăciune), în mărturie (putere cu oamenii în slujire) şi în smerenie (nu noi, ci Domnul).

* Ne rugăm Domnului să putem posti (două ore, cinci ore,…etc., aşa cum cere Domnul, după voia Domnului care ştie puterile fiecăruia şi problemele de sănătate).

* Ne rugăm Domnului să ne ajute să facem un bine, să sacrificăm ceva, pentru alţii (o vizită la bolnavi sau la bătrâni, ajutor financiar, timp, o vorbă bună care dă curaj şi credinţă, un telefon unei persoane în nevoie sau singure, o rugăciune la telefon cu cineva de departe, un ajutor unei văduve sau orfanilor etc). Să ne rugăm să avem ochii deschişi la oportunităţile pe care Domnul le va aduce înaintea noastră în ziua de miercuri (sau o altă zi).

*

3. Ora de rugăciune pe săptămână va fi în ziua de miercuri în casele noastre sau unde ne aflăm (cât se poate pentru cei ce lucrează la ora aceasta) de la 8pm-9pm ora României (1pm-2pm America EST; 10am-1pm America VEST). Ne vom ruga pentru familiile noastre şi bisericile noastre după cartea Psalmilor (vom începe cu Psalmi 1-5  (4 Decembrie 2013) şi în fiecare zi de miercuri vom citi 5 Psalmi şi ne vom ruga cum ştim noi şi cum ne îndeamnă Duhul Domnului prin cei 5 Psalmi, apoi vom merge mai departe cu cititul.

*

Ce mai trebuie să faci?

* – Să ai curaj să adaugi numele familiei tale şi biserica ta, la lista de rugăciune, care se va forma pe blog (daţi click pe comments). Adresa de email va fi secretă (numai eu o primesc pe blog şi o păstrez secret) şi nu vom scrie decât pe blog (nu scrisori personale) şi doar mesaje care vor fi ziditoare.

* – Să te rogi în fiecare zi Domnului să te ajute să te ţii de acest angajament şi să fii în unitate cu tot grupul, cu toată oştirea.

* – Vom prezenta lista înaintea Domnului în rugăciune în fiecare zi de miercuri la ,,ora de rugăciune”.

*

Dragă cititoare (cititor), mă bucur pentru privilegiul pe care mi-l dă Domnul ca să mă rog împreună cu tine. Vei considera şi tu un privilegiu şi o mare bucurie să te rogi împreună cu mine şi împreună cu alţii? Te rog fierbinte, în Numele Domnului Isus, să baţi împreună cu noi la uşa îndurării Domnului pentru familia ta şi pentru biserica ta.

 *

La timpul Domnului ne vom bucura, secerând ce-am semănat !!!

*

Psalmi 68:11 ,,Un cuvânt spune Domnul

şi femeile (şi bărbaţii) aducătoare de veşti bune sunt

o mare oştire.”

Articol despre Sebeșul de Sus, Sibiu

 

SEBEŞUL DE SUS – Cu nea Mitică printre amintiri

Motto: „Noi, cred că ne-am născut din dor. De aceea acest nobil sentiment, ne urmăreşte pretutindeni, toată viaţa. M-am născut la sat, unde s-a născut şi veşnicia. De aceea nu regret şi nici nu mă ruşinez de acest lucru.” Aurel I. Borgovan – „Dor de satul natal”

65 de ani petrecuţi în exil n-au reuşit să şteargă din memoria lui  Dumitru Sinu, amintirea Sebeşului de Sus, din ţinutul Mărginimii Sibiului, satul în care-şi are rădăcinile. A colindat lumea de la un capăt la altul şi a cunoscut o mulţime de oameni, de toate felurile, dar când vine vorba de sebeşeni, uşor poţi să-i citeşti pe faţă bucuria. A plecat de-acasă în toamna lui 1948, apucând calea  pribegiei, dar toate amintirile din vremurile acelea sunt aşezate, cuminţi, în zecile de caiete scrise de mâna lui sau spuse prin viu grai, ori de câte ori are ocazia s-o facă.

Satul de ieri, în amintiri de azi

Despre Sebeşul de Sus am vorbit mult cu nea Mitică. De fiecare dată când venea vorba de sat, îşi mai amintea câte ceva, uimindu-mă cât de amănunţit îmi relata fapte petrecute cu mai bine de jumătate de veac în urmă. Mitică Sinu şi-a lăsat consătenii să culeagă în tihnă roadele acelei toamne frumoase, a anului 1948, când a părăsit definitiv România, dar îşi aminteşte perfect de ei şi luând pe rând neamurile, familiile de vază sau pe cele obişnuite, mi-a povestit despre fiecare. E mulţumit că fiica lui, care locuieşte în Franţa, s-a ataşat de sat: “Sunt fericit că Sandra a răscumpărat casa părintească, a renovat-o complet şi merge cu familia în fiecare an la Sebeşul de Sus. Pentru ei e mult mai simplu, sunt mai aproape”. În Sebeşul de Sus n-au fost nici saşi, nici unguri; viaţa la poalele munţilor era dură şi aici n-au fost colonizaţi nici unii, nici alţii. Dar în arhitectura caselor, este lesne de observat influenţa săsească. La Tălmaciu, nu departe de Sebeşul de Sus, erau mulţi saşi, şi nea Mitică îmi spusese că tatăl său a ridicat case pentru ei. Tatăl lui nea Mitică împreună cu fratele său, Ion Sinu, au construit căminul cutural din sat, iar ţigla, care se află încă pe acoperişul acestuia, este făcută în făbricuţa bunicului din partea mamei,  Ion Stănilă, poreclit Ţiglaru’.

Nea Niculiţă, bunicul din partea tatălui însă, era total opus lui Ţiglaru’: înţelept, cu un suflet de aur, el respecta pe toată lumea şi-i ajuta pe nevoiaşi. „Până şi saşii scoteau pălăria în faţa lui”. Soţia lui nea Niculiţă era din Tălmaciu, Ritivoi o chema de fată. Se trăgea din acelaşi neam cu Ion Ritivoi, despre care nea Mitică mi-a spus că este cel mai harnic om din câţi întâlnise. Şi el stătuse ani buni în străinătate ca să agonisească ceva pentru familie, apoi revenise acasă. Socrii lui nea Niculiţă aveau o casă mare, în Tălmaciu,  în care mai târziu, probabil după naţionalizare, funcţionase şcoala din sat. Pe vremea aceea, Sebeşul de Sus avea statut de comună, iar la conducere era primarul, numit birău; ajutorul primarului era pristavul, omologul viceprimarului de astăzi. Paza, era asigurată pe timp de noapte de-un boactăr, iar cel care păzea câmpul era cunoscut sub numele de vornic.  Pârgarul era săteanul care bătea toba şi anunţa toate activitătile obştei. De naşterea copiilor, scosul măselelor sau descântatul de deochi, se ocupa vestita moaşă a satului. Aveau sătenii şi purcar, care îngrijea porcii, iar căprarul le păşuna caprele! Primarul era primul gospodar al satului. Îmi spune nea Mitică Sinu despre Ioan Manduc, că a fost primar în Sebesul de Sus vreo 30 de ani. Fusese unul dintre cei mai apreciaţi primari din împrejurimi. Gospodar desăvârşit, primarul învăţase multe de la saşi şi ştia să-şi îndrume şi să-şi organizeze bine consătenii. “Lui Ioan Manduc nu-i era ruşine să spună că a învăţat gospodărie de la saşi” – spune domnul Marius Traian Dumitru din Sibiu, nepotul lui Manduc, astăzi în vârstă de 58 de ani.

Obştea sătească  era organizată cu pricepere şi oamenii îşi ştiau fiecare îndatoririle de cetăţeni. Trăiau în bună înţelegere şi cultivau pământul, chiar dacă zona nu era avantajată din punct de vedere climateric, căci satul era la poalele munţilor. Creşteau animale, dar erau şi buni meşteşugari. Aveau varniţă care producea varul necesar construcţiilor, o fabrică de ţiglă – proprietate a bunicului lui Dumitru Sinu, piua pentru seminţe, cu care storceau uleiul, teascul de ceară, roata de piatră cu care făceau oţet şi suc de mere. Nimic din cele necesare nu lipsea acelei comunităţi liniştite din Mărginime! După venirea comuniştilor la putere, Sebeşul de Sus n-a mai beneficiat de statutul de comună, redevenind  un simplu sat, aparţinător comunei Racoviţă. Sebeşenii nu mai aveau primarul lor şi rezolvarea oricărei probleme ce ţinea de administraţia locală necesita deplasarea la Racoviţă, la primărie. Între locuitorii celor două sate,  relaţiile nu erau tocmai bune; se instaurase cu mult timp în urmă o oarecare tensiune generată de fapte ale racovicenilor, despre care nea Mitică spune: „Racovicenii erau pentru noi, sebeşenii, ca ruşii pentru români! Veneau, tăiau lemnele din pădure, luau pietrele de pe râu şi plecau!” Mai este o poveste veche, de care îşi aduce aminte nea Mitică. Bunicul Niculiţă îi povestise cum o femeie, care găurise urechile fetei sale pentru a-i pune cercei, trăsese în urechi fir de mătase de care atârnase o bucăţică de mămăligă, în loc de ceară, iar racovicenii ticluiseră nişte versuri, considerate a fi defăimătoare pentru sebeşeni: Iese Buha din colibă / Cu cercei de mămăligă… Spiritul ţăranului român a fost întotdeauna neîntrecut. Indiferent că avea parte de bucurii sau de necazuri, ştia să le aşeze în nemuritoare versuri populare, autentice. Umorul niciodată nu i-a lipsit!

De câte ori mi-a povestit despre Sebeşul de Sus, nea Mitică n-a uitat să presare în conversaţie zicale din lumea satului. Nici obiceiurile şi tradiţiile nu le-a neglijat. Acestea sunt păstrătoarele valorilor spirituale autentice ale noastre, drept pentru care, niciodată un bun român nu le va uita.

Sărbători şi tradiţii populare la Sebeşul de Sus

Mari iubitori ai obiceiurilor populare din acest colţ de Românie, locuitorii Sebeşului de Sus n-au uitat nimic din moştenirea dobândită de-a lungul vremii, de la înaintaşii lor. Poate că şi datorită amplasării geografice şi izolării acestor locuri de la poalele muntelui Suru, perenitatea şi conservarea lor au fost atât de evidente, în România primei jumătăţi a secolului al XX-lea.  Astăzi, chiar dacă se mai pastrează, cu certitudine ele nu mai au autenticitatea şi frumuseţea celor din anii copilăriei lui Mitică Sinu. Îşi aduce aminte de farmecul sărbătorilor şi de tradiţiile sebeşenilor cu mare bucurie, şi acum, la ce 85 de ani. Îmi povesteşte despre fiecare obicei în parte, de parcă le citeşte dintr-o carte, şi toate sunt în mintea şi inima lui, mai vii decât aş fi putut crede.

Floriile

„De Florii, mergeam în afara satului, toţi copiii de la şcoală, împreună cu părintele Tatu, cu doamna preoteasă şi cu învăţătorul Stoia, fiecare având în mâini ramuri crude de salcie. Cu părintele şi domnul Stoia în fruntea noastră şi cu doamna preoteasă în urmă, intram în sat, iar cei mai mari cântau: Iată zile încălzitoare / După aspre vijelii / Vin Floriile cu soare / Şi soarele cu Florii // Ceru-i plin de ciocârlii / Vin Floriile cu soare / Şi soarele cu Florii // Isus vine cu blândeţe / Ca pe popor să-l înveţe / Cu ucenicii pe cale / Aşternând hainele sale”. În dimneaţa Floriilor, părintele Tatu era la biserică de la ora 6 şi făcea o rugăciune specială către Fecioara Maria, spre iertarea păcatelor sătenilor. După slujba din Duminica Floriilor, fiecare pleca acasă cu ramuri de salcie sfinţite. Masa specifică din acea zi, trebuia să conţină, obligatoriu, peşte!

Postul Paştelui avea particularităţile lui: când mergeau la spovedanie, cei în vârstă, dar mai ales bătrânele, duceau părintelui două sau patru ouă, aşa era obiceiul. Îşi aminteşte cum tot satul, în săptămâna dintre Florii şi Paşti, mergea la biserică, la spovedanie şi fiecare primea cuminecătura. Tot acea săptămână, cunoscută sub numele de săptămâna patimilor, era şi săptămâna curăţeniilor: biserica era ca o femeie frumoasă, împodobită şi curată şi fiecare îşi curăţa casa, pentru a aştepta Sfintele Paşti. În Joia Mare se ţinea slujba celor 12 evanghelii, iar postul din Vinerea Mare era foarte dur. Astfel, în curăţime sufletească şi curăţenie trupească, sebeşenii întâmpinau Sărbătoarea Învierii.

Sfintele Paşti

De te aflai în Noaptea Învierii la Sebeşul de Sus, nu o puteai uita: se auzea dangătul clopotelor şi se bătea toaca, şi de la întrarea în sat, puteai auzi vocea autoritară a părintelui Tatu, rostind: Deschideţi, voi, boieri, porţile Raiului, să intre Împăratul Măririi! şi-apoi, Veniţi de luaţi Lumină! –, iar când ajungea în faţa Altarului, se întorcea cu faţa la enoriaşi şi le spunea: Bucuraţi-vă, şi cei ce-aţi postit, şi cei n-aţi postit! şi lumea, având în mîini cănile acoperite cu prosoape ţesute cu frumoase motive populare, se îndrepta spre locul unde se distribuia prescura stropită cu vin…În tot acest timp, corul şi enoriaşii cântau Hristos a înviat! Ne Mitică îşi aminteşte de două voci superbe din satul său, care se remarcau întotdeauna: vocea lui nenea Vasile Nicula şi a lui nenea Vasile Bădilă. Primăvara venea întotdeauna şi cu sărbătoarea Sfântului Gheorghe! Atunci, feciorii din sat, aduceau cetină de brad şi împleteau coroane, pe care le aşezau la porţile fetelor ieşite de pe băncile şcolii. Cele care-şi găseau coroana la poartă, se puteau aştepta ca feciorii să vină la ele şi să le stropească cu apă, după cum era obiceiul. Veneau apoi Rusaliile. De Rusalii, slujba de la biserică, pe lângă liturghia obişnuită conţinea o rugăciune specială pentru întoarcerea cu bine a oilor de la munte. Între Paşti şi Rusalii se ţinea Sărbătoarea măsurişului , când oile erau duse la păşunat, sus, în munte, după ce fiecare proprietar măsura cât lapte dădeau oile sale. Şi ce mese şi hore se încingeau la acele sărbători, de răsunau munţii si văile de veselia sebeşenilor. „Cum ai putea uita aşa ceva?”, mă-ntreabă nea Mitică, zâmbindu-mi.

Crăciunul

„De Crăciun, noi copiii şi tinerii eram cei mai bucuroşi dintre toţi – spune Dumitru Sinu -. În dimineaţa de Ajun, ne strângeam la capul satului, să ne organizăm şi să mergem la colindat. Cei din josul satului, dormeau la Gheorghe, sau la Dumitru. Cei din mijloc, la Vasile sau la Aurel, iar cei din capătul satului de sus, dormeau la Bucurenciu – cam 10-15 copii se adunau la o casă. La patru dimineaţa ne luam traista şi bâta şi plecam la colindat, rostind, cum ne priceam noi mai bine, Naşterea ta, Hristoase, Fecioara sau alte colinde, si n-o făceam pe degeaba: primeam mere, pere sau nuci, 2-3 bucăţele de zahăr cubic, prune uscate – roşcove, aşa se numeau – , iar câte-o familie înstărită, ne mai dădea şi 2-3 creiţari. Ştiam însă că nu-s de colindat, nici Toma Tomiţii, care ne-ar fi dat cărbuni în loc de roşcove, şi nici Manioc, că ăsta avea tot timpul poarta încuiată. Când terminam colinda, unul dintre noi intra în casă pentru a face urările de cuviinţă, gazdei. Să vezi bucurie pe capul nostru când ajungeam acasă, şi număram darurile primite! Îmi amintesc şi-acum ce fericiţi eram, iar cei din casă, se bucurau şi ei, de bucuria noastră.” Ca în multe alte zone ale Transilvaniei, şi la Sebeşul de Sus, în seara de Ajun colindau feciorii, intrând la fiecare casă, dacă erau primiţi. Gazdele îi aşteptau cu câte-un colac împletit, cârnaţi şi costiţă de porc şi uneori, le dădeau şi bani.  În casa în care erau fete, muzicanţii ce-i însoţeau le cântau şi de joc, şi-aici se zăbovea mai mult. Colindele tradiţionale erau Viflaimul şi Irodul. Ceata de tineri se aduna în zilele Crăciunului la o casă mai mare şi împreună cu fetele, mâncau şi  beau ce căpătaseră din sat, la colindat, şi încingeau hore de neuitat, până dimineaţa în zori. Feciorii care făceau parte din ceată erau conduşi de un birău şi un pristav, care se ocupau de toată partea de organizare. Vinu-l aduceau de pe Târnave şi mâncarea o adunau din sat, iar fetele o găteau. Atunci vedeau feciorii, care şi la ce se pricepe fiecare dintre fetele prezente. Fiecare fecior avea numele scris pe trei ţăruşi: pe unul scria ţuică, pe altul, vin şi pe al treilea, bere. Cei trei ţăruşi reprezentau nota de plată pentru fiecare flăcău, acolo însemna ce şi cât a băut, iar plata se făcea de Sfântul Ion, când se terminau sărbătorile…

„Spiritul Crăciunului, atmosfera aceea de sărbătoare de la Sebeşul de Sus, cu obiceiurile şi tradiţiile sale,  mirosul îmbietor de sarmale, cârnaţi afumaţi şi cartaboş, aroma cozonacului făcut în casă, toate acestea sunt lucruri pe care eu nu le pot uita niciodată” – zice nea Mitică. Multe am mai povestit cu el despre sat, şi încă multe au rămas necunoscute mie. Dar m-a interesat şi Sebeşul de Sus, de astăzi, fiind curios să cunosc cât mai mult despre satul românesc la începutul mileniului trei, comparativ cu cel de care-mi auzisem atâtea lucruri, de la neobositul meu prieten-povestitor, Dumitru Sinu.

La  Sebeşul de Sus – în mijlocul verii lui 2011

N-am rezistat tentaţiei de a afla cum este astăzi Sebeşul de Sus. Călătoria făcută în satul lui Mitică Sinu, n-a fost imaginară ci absolut autentică, pentru că tot ce am aflat, mi-a parvenit chiar  de la un reporter care s-a deplasat la faţa locului, în Sebeşul de Sus, la mijlocul verii lui 2011… Sebeşul de Sus este pe cât de liniştit, pe-atât de primitor ; un sat pur românesc, de la începuturile lui, fără colonizări săşeşti sau ungureşti, fără infiltraţiile altor culturi, înafara uneia singure, aparţinând poporului român, ce-a dăinuit aici peste veacuri. După marele exod de emigrări, după cel de-al Doilea Război Mondial, când mai bine de un sfert din populaţia localităţii a luat drumul străinătăţii, cei rămaşi în sat au continuat să existe şi să menţină frumuseţea şi valorile naturale şi spirituale ale locurilor şi oamenilor de la poalele masivului Suru, cu toate furtunile economice, sociale şi politice care-au lovit România, de atunci şi până astăzi. Au trecut prin colectivizare, tovărăşie şi acum, în ultimii 21 de ani trec printr-o formă de capitalism autentic, românesc, pe care Iustina Cercel, o simpatică consăteancă a lui nea Mitică, îl numeşte hurdu-burdu ăsta de capitalism…De la cimitir, care se află la intrarea în sat, şi până în capătul opus al lui, locuiesc 312 familii, încă alte 38 la pădure, şi în jur de 20-25 de familii de ţigani. Aceştia din urmă au cumpărat locuri de la sebeşeni şi şi-au ridicat case. Nu fac probleme nimănui, îşi văd de treaba lor: adună fructe de pădure, ciuperci sau fac comerţ cu lemne. În capătul satului, spre valea Moaşei, lângă padure, s-au construit o grămadă de vile moderne. Mulţi sibieni cu dare de mână, avocaţi, medici şi oameni de afaceri au găsit aici o oază de linişte, într-un peisaj mirific, la poalele munţilor Făgăraş. Satul are canalizare, gaz metan,  conducte de apă trase la fiecare casă, dar se mai pot vedea pe ici-colo şi fântâni, prin curţile oamenilor. Sebeşul de Sus este un loc ideal pentru dezvoltarea agroturismului. Prin accesare de proiecte finanţate de Uniunea Europeană, s-au obţinut bani cu care s-a refăcut o parte din şoseaua care duce la Sebeşul de Sus, şi care, la ora actuală, este la nivel european. Probabil procesul de refacere a infrastructurii va continua, tot pe bani europeni. Proiectele însă sunt foarte costisitoare şi de durată. Şapte magazine private deservesc cetăţenii satului, un han rustic, cu terasă, restaurant, şi chiar un bar de noapte, pentru distracţia tinerilor. Căminul cultural, proaspăt renovat, încă mai poartă urmele lui Ion Ţiglaru’, bunicul lui nea Mitică Sinu, deoarece acoperişul este din ţigla fabricată în manufactura lui. Majoritatea sebeşenilor de astăzi sunt meseriaşi, zidari, constructori, moştenind de la înaintaşii lor dragostea şi respectul faţă de muncă şi de semeni. Mulţi sunt crescători de animale, în curţile lor găseşti oi, capre, cai, vaci. În trecut existau făbricuţele de ţiglă, ulei, cărămidă şi moară comunală, de care ştim de la Mitică Sinu. Acum, din păcate, nu mai  există locuri de muncă de acest gen. Tinerii muncesc în străinătate dar se întorc, şi-au construit case frumoase sau le-au renovat pe cele vechi. Doar cei plecaţi după al Doilea Razboi Mondial n-au mai revenit în sat, decât în vizită. Era şi normal, cum să se întoarcă în timpul comunismului?! La anul, locuitorii Sebeşului de Sus, în cooperare cu cei plecaţi definitiv sau periodic din sat, intenţionează să organizeze o mare sărbătoare: întâlnirea fiilor satului. Sandra, fiica lui nea Mitică, va fi prezentă, cu siguranţă ! Ea merge în fiecare an la casa bunicilor săi şi copiii ei sunt îndrăgostiţi de locurile acestea şi de oamenii din sat, deşi sunt francezi sută la sută; mama lor, fiica lui nea Mitică, le-a insuflat această apropiere şi dragoste faţă de locul şi neamul din care se trage, prin filiaţie paternă. De la începutul anului 2011 şi până de Sfântul Ilie, zece perechi de tineri şi-au unit destinele în Sebeşul de Sus. Cu zece nunţi în jumătate de an, putem spune că satul este încă tânăr, cu viitor optimist. Are grădiniţă şi şcoală generală, la care învaţă copiii din clasele I-IV, iar pentru cei din clasele V-VIII, primăria din Racoviţă trimite zilnic un microbuz, care duce şi aduce copiii de la Şcoala generală din Racoviţă. Biserica ortodoxă, în care încap aproximativ 1000 de persoane, a fost renovată nu de mult timp. Preotul satului deţine un registru, pe care sebeşenii îl numesc Cartea deAur a satului. În el se găsesc listele donatorilor ce au contribuit la renovarea şi dotarea acestui lăcaş de cult. Nea Mitică Sinu este unul dintre cei care au donat cei mai mulţi bani. El a finanţat realizarea picturilor din biserica din sat. Există şi o monografie a Sebeşului de Sus, făcută de către Dumitru Stănilă, tatăl doamnei profesor Luciana Stănilă, o fiică a satului cu înalte performanţe academice. Este doctor în ştiinţe medicale, profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu , din Cluj Napoca. Locuise în copilărie peste drum de casa lui nea Mitică şi asemeni lui, este o mare iubitoare a satului natal şi o prietenă  de suflet a familiei Sinu. După pierderea celor dragi din familia sa, doamna Stănilă a vândut casa părintească unei familii nevoiaşe. De familia Sinu îşi aduc aminte, majoritatea sătenilor, dar mai ales cei care au o vârstă apropiată de-a lui nea Mitică. Nu mai este niciunul dintre fraţi în sat : Iosif Sinu (Sâvu, cum îi zic sătenii) locuieşte la Sibiu, nea Mitică, în Statele Unite iar Ion şi Nicolae, ceilalţi fraţi, nu mai sunt printre cei vii. Doar câteva rude prin alianţă şi câteva mai îndepărtate mai vieţuiesc în Sebeşul de Sus. Dar dacă vrei să afli mai multe despre familia lui nea Mitică, ideal este să vorbeşti cu nenea Vasile Ionaşcu, fostul crâsnic al bisericii din sat, cel mai vârstnic sebeşean. Are 96 de ani şi trăieşte împreună cu soţia, ceva mai tânără, în vârstă de numai 86 de ani. Şi-au amintit de tinereţe cei doi, şi de familia Sinu, de nea Niculiţă şi de tetea Ţiglaru’, de nea Mitică şi fraţii săi şi speră, ca la anul, la întâlnirea fiilor satului să-l vadă şi pe Dumitru şi pe Sâvu (Iosif) Sinu în sat ! Nenea Vasile are pensie şi de la biserică şi de veteran de război. Zice că a fost bine şi pe vremea comuniştilor şi e bine şi acum. E un om împăcat cu viaţa, liniştit şi înţelept. A fost în război, a ajuns în Rusia şi-şi aminteşte ce bogată era Ucraina pe vremea aceea, când au primit ajutoare de la americani.  Batalioanele româneşti mergeau în urma nemţilor,  să-i alunge, aşa a ajuns nea Vasile în Cehoslovacia, a trecut munţii Tatra. Când s-a terminat războiul, din Cehoslovacia a venit pe jos acasă…Te minunezi când auzi câte a îndurat bietul om, şi uite, totuşi, a ajuns la 96 de ani. O sebeşeancă interesantă şi foarte isteaţă este domnişoara Iustina Cercel. A fost contabilă la Cooperativa de consum din Avrig şi acum, la 76 de ani, are o pensioară bunicică. Dar se ocupă şi de gospodărie: două capre şi-un cal are în ogradă, munceşte încă pământul şi tare-i place vara să facă fân şi otavă ! Locuieşte cu fratele său, Rusalim, care-şi aminteşte bine de nea Mitică. Casa lor este construită în stil săsesc, prin 1935, şi pe vremuri, au avut brutărie în ea.

În Sebeşul de Sus mai sunt încă casele celor plecaţi prin străinătate: unele sunt goale, închise cu toate amintirile în ele, aşteptându-şi stăpânii, odată la nu ştiu cât timp, să vină în vizită, acasă…În altele a mai rămas câte-un părinte care n-a vrut să se dezrădăcineze şi să-şi urmeze copiii prin ţări străine. Aşa este mama lui Ioan Radu, unul dintre sebeşenii (destul de mulţi) care locuiesc în Detroit, Michigan. De curând au fost în sat Ligia Podorean care locuieşte acum în Spania şi Dumitru Căpăţână, din Statele Unite şi au promis consătenilor lor că se vor implica în organizarea sărbătorii satului din 2012. În general, gospodăriile sunt mari în Sebeşul de Sus. Ele sunt alcătuite din două case, unite printr-o poartă mare, boltită, în mijloc cu o curte mare, să poţi întoarce carul cu boi, iar în spate au anexele (grajduri, coteţe etc). Nu departe de localitate, se află cascada Chiişoara, unde cred că şi nea Mitică a ajuns să se scalde, măcar o dată, în copilăria sa. La vreo 2 kilometri de la ieşirea din sat, de vrei să iei o cursă CFR, locală, te întâmpină halta Sebeşul de Sus. Dincolo de calea ferată e Oltul, iar la vreo 500 de metri în amonte, o nouă şi modernă hidrocentrală, care de-abia a fost inaugurată. Cam aşa se poate descrie ceea ce poţi vedea la Sebeşul de Sus, la mijloc de vară 2011… De multe ori, când îmi  vorbeşte despre satul lui natal, Mitică Sinu îl aminteşte pe Iosif, singurul dintre fraţii săi rămas în viaţă.

Zidind biserici, înalţi cetăţi de suflet – Iosif Sinu

Iosif Sinu s-a născut la 4 iunie 1923, în Sebeşul de Sus. Este al treilea copil dintre cei cinci născuţi în familia Sinu, mai mare cu trei ani decât nea Mitică şi singurul dintre fraţi, care mai este în viaţă. Trăieşte la Sibiu, unde se bucură de o viaţă liniştită, presărată de amintirile celor dragi. A avut o viaţă plină de realizări de care este mândru, amintindu-şi cu mare drag de fiecare edificiu ridicat cu munca şi priceperea sa.Încă din tinereţe a deprins meseria de zidar. Este cunoscut faptul că în satul său natal, zidaria era o meserie tradiţională. Tatăl său a fost un renumit constructor de case în toată Mărginimea, nu numai în Sebeşul de Sus, a fost unul dintre cei mai iubiţi şi respectaţi meseriaşi ai locurilor acelora. Până şi saşii, recunoscuţi prin conservatorismul şi naţionalismul lor, l-au agreat şi respectat. Păcat că s-a stins din viaţă într-un accident stupid,  la doar 75 de ani – îmi spune Iosif Sinu în recenta noastră convorbire telefonică  – ar mai fi putut trăi. Venea de la târg, de la Avrig, cu căruţa. La impactul cu un obstacol apărut în  faţa căruţei, tatăl meu, Ion Sinu, a căzut şi roata căruţei i-a trecut peste gât. În zadar a stat Arthemiza, soţia mea, lângă el încercând să-l ajute, a plecat sus, la cer… Putem spune că zidăria a moştenit-o de la tatăl său. Învaţă bine meseria aceasta şi o face cu dăruire şi pricepere. Studiază, devine un constructor renumit şi ajunge şef de lucrări al mai multor proiecte de amploare din Sibiu şi zonele adiacente. Câteva din capodoperele sale, pentru că ceea ce a construit Iosif Sinu se bucură din plin de acest rang, sunt mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, una dintre cele mai frumoase edificii de acest fel din Ţara Făgăraşului, apoi două biserici la Cisnădie, biserica din comuna Slimnic, catedrala de pe strada Gheorghe Dima din Sibiu – toate adevărate opere de artă înălţate în prezenţa şi sub conducerea şi priceperea sa de netăgăduit. E mulţumit de ce a realizat în viaţă şi îşi trăieşte bătrâneţea frumos, mângâindu-şi sufletul cu amintirile celor dragi. S-a căsătorit cu Arthemiza, fiica avocatului Vasile Chivu, o fată educată şi sufletistă, crescută într-o familie de întelectuali (mama ei era profesoară). Au avut o viaţă de cuplu frumoasă, iar bucuria le-a fost sporită de naşterea celor doi copii: Gabriel şi Corina. Soţia s-a a încetat din viaţă la 13 octombrie 1995. Arthemiza mai avea o soră, pe Daniela, care a fost medic în sud, la Turnu Măgurele. Copiii nu-i sunt în ţară, amândoi sunt medici şi locuiesc la Frankfurt, în Germania. Gabriel, este medic anestezist – îmi spune Iosif Sinu –  este căsătorit, iar soţia lui are aceeaşi specializare. Corina, fiică mea, este stomatolog. Sotul ei e inginer, el este sas, au fost colegi la Liceul Brukenthal de-aici, din Sibiu. Aflu de la Iosif Sinu că nea Mitică locuia la Paris când nepoţii săi au emigrat. Pentru început, s-au dus la el, în Franţa. Au întâmpinat însă greutăţi cu echivalarea studiilor liceale, şi aşa că au decis să plece în Germania. Acolo au urmat cursurile facultăţiii de medicină. Dacă astăzi Corina este stomatolog, asta se datorează lui fratele meu, Mitică – îmi spune Iosif Sinu -. El a avut grijă s-o îndrume spre stomatologie. Am trecut împreună cu Iosif Sinu, cateva minute prin istoria familiei… Am găsit aceeaşi consideraţie pentru părinţi şi bunici, ca din partea lui nea Mitică. Imaginea tatălui, exemplu de omenie, pricepere şi dăruire, pe care copiii săi l-au urmat. Apoi amintirea bunicilor, cei doi, atât de cunoscuţi oamenilor şi vremurilor acelora de demult, amintire care-a rămas un talisman de preţ în sufletul nepoţilor. Stând de vorbă cu nenea Iosif am aflat şi cum a deprins Ţiglaru’, bunicul Ion Stănilă, din partea mamei, meşteşugul fabricării ţiglei şi cărămizilor: făcuse războiul şi stătuse o perioadă în Rusia Ion Stănilă, zis Ţiglaru’. Acolo, la ruşi a învăţat el meserie şi când s-a întors acasă şi-a făcut propria-i fabrică. Era un om înstărit, dar cam dur, încheie Iosif Sinu, scurta relatare despre familia sa.

Stând de vorbă cu Dumitru Sinu, am răsfoit împreună zeci de pagini cu însemnări despre sat şi despre sebeşeni. A scris de toţi şi de toate câte şi-a amintit. Mă întrebam, când a avut timp  să scrie maldărele de hârtii şi de caiete legate frumos, pe categorii, pentru că ştiu că a muncit din greu o viaţă-ntreagă, pentru a se realiza. Parcă intuindu-mi întrebarea, mi-a povestit despre insomniile sale…

„De când eram copil, eu nu am avut somn!”

„Nu puteam să dorm decât foarte puţin, în fiecare noapte, meteahnă pe care am avut-o toată viaţa. Cred că este o boală, cu toate că eu n-am fost bolnav niciodată. Nici râia de la internatul şcolii nu s-a prins de mine! Vederea, auzul, dantura, astea au îmbătrânit odată cu mine… Mi-amintesc că vara, pe când aveam vreo patru ani, mă culcam cu fraţii mei mai mari în şopru, pe otavă. Eu le făceam culcuşul. Ei vorbeau o vreme, mai oftau, gândindu-se la mama noastră care murise, nu demult, dar adormeau mai repede. Eu nu puteam…  Voiam să fie mama cu noi. Îmi lipsea mult, cu toate că nici n-am cunoscut-o prea bine. Mă sculam din culcuşul meu şi mergeam pe afară. Dacă era senin, număram stelele de pe cer. Când ajungeam la 20, fiindcă nu ştiam să număr mai departe, ziceam şi încă una şi încă una… Mă uitam la stele şi îmi închipuiam că acolo este mama, care se uită la mine din cer, de sus.”

Înţelept şi iubitor, îngrijorat de nesomnul micuţului său, tatăl lui nea Mitică îi spunea să facă o cruce pe pernă, înainte de a se culca… Copilul, ascultător, făcea crucea şi zicea: „cruce-n cer, cruce-n pământ, cruce-n locu-n cari’ mă culc”, în loc să zică rugăciunea… Mă, roagă-te lui Dumnezeu! – îl îndruma tatăl, pe micuţul nepriceput care ştia însă, de la bunicul Niculiţă, rugăciunea, şi, în final, apuca s-o spună: „Să ierte Dumnezeu păcatele lui mama Eva, ale mumii Ana, ale sorei mele”… Din nou tatăl intervenea: Dă-ne, Doamne, sanătate! iar Mitică continua: „la boi, la cal, la bivoliţă, la porci, la găini, la pisici”, până tatăl se sătura de nepriceperea-i copilărească şi-l expedia la culcare: Culcă-te, mă, şi dormi! Nici măcar rugăciunea nu poţi s-o zici ca lumea!

Mai târziu, ducând cu el în lume această moştenire, Dumitru Sinu i-a găsit leacul, refugiindu-se în lumea fascinantă a cărţilor, citind enorm sau adunându-şi amintirile în sutele de file scrise de mână. Doamna Nicole, soţia sa, mărturisea că aprindea lumina de 30 de ori pe noapte şi citea cam şapte ore pe zi. Aşa a reuşit să adune o mulţime impresionantă de note şi notiţe, caiete întregi pline cu gândurile şi amintirile sale.

„Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!”

Fraţii lui mai mari îl luau întotdeauna peste picior şi-i spuneau ăla mic, stângaciu, iute ca piperu’, ăsta care n-are somn sau, mai rău, mă, tu nu faci nici cât o ceapă degerată,  tu n-ai să ştii să mâi boii şi nici să călăreşti, şi alte apelative care dezarmau, fireşte, copilul din el. Pe măsură ce a crescut, devenind bărbat în toată firea, Dumitru Sinu a vrut să-şi demonstreze, lui însuşi în primul rând, şi-apoi celor care-l considerau atât de stângaci, că va ajunge acolo unde a dorit: un om împlinit şi mulţumit de viaţa şi realizările sale, infirmându-le supoziţiile. N-a făcut şcoli înalte, pentru că au fost vremurile de-aşa natură, posibilităţile erau limitate. A absolvit doar liceul la Sibiu, însă şcoala vieţii i-a folosit mult în tot ce-a întreprins, fiind un autodidact, ştiind să înveţe din experienţele celorlalţi, înconjurându-se cu prieteni inteligenţi şi valoroşi şi ţinând pasul cu aceştia, printr-o continuă modelare a caracterului său, prin acumulări substanţiale în sfera cunoaşterii, pentru că nea Mitică are o cultură generală de invidiat. Dar toate acestea ar fi fost fără valoare dacă n-ar fi luptat din răsputeri să-şi păstreze statutul de om. A dăruit celor care erau în nevoi fără să aştepte recompense, generozitatea lui fiind recunoscută peste tot, inclusiv în rândul rudelor sau consătenilor săi. Iar recompensa a primit-o de la Dumnezeu! După ce a muncit din greu, ani mulţi la rând, prin Franţa, Canada şi Statele Unite ale Americii, şi şansa i-a mai şi surâs, iată că visul american i se împlineşte şi deţine, pe rând, trei hoteluri proprietate privată: unul în Long Beach, California, apoi la Reno, în Nevada şi în final, în Phoenix, Arizona. Acesta din urmă poartă numele CORONADO, care citit arăbeşte, de la coadă la cap, nu înseamnă altceva decât O, DA, NOROC! Nea Mitică Sinu recunoaşte că a avut noroc cu carul, şi-mi spune zâmbind: „Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!” Mereu foloseşte butade din lumea aceea patriarhală, a satului ce-l poartă în suflet…De când n-aţi fost la Sebeşul de Sus? – l-am întrebat pe nea Mitică. “Sunt zece ani de-atunci”, mi-a răspuns dumnealui. Am vrut apoi să aflu, din curiozitate, ce sentiment l-a încercat când a intrat în sat, după atâţia ani…”Erau toţi străini, şi eu eram străin pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odată”…

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Să nu te depărtezi

shFaptele Apostolilor 1:1-11

Faptele Apostolilor 1:4b ,,Să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui „pe care” le-a zis El „aţi auzit-o de la Mine.”

Ucenicii au fost oameni simpli, fricoşi, slabi, nu mulţi învăţaţi, nu mulţi seminarişti, nici preoţi, dar Dumnezeu i-a împuternicit pentru lucrarea Lui. Nu s-au depărtat de Ierusalim ci au aşteptat făgăduiţa Tatălui.

Dumnezeu este gata şi astăzi să împuternicească pe credincioşi pentru lucrare.

Ceri tu puterea Lui în ceea ce faci?

Ce îţi cere ţie Domnul să faci?

Îţi cere Domnul să ajuţi la şcoala duminicală? Sau să te rogi?

Îţi cere Domnul să faci pace într-o relaţie grea?

Îţi cere Domnul să ierţi pe cineva care a greşit într-un mod foarte grav faţă de tine? Îţi cere Domnul să iubeşti pe soţul tău care îţi face viaţa grea?

Îţi cere Domnul să dai din pâinea ta celor ce nu au?

Îţi cere Domnul să vorbeşti Cuvântul Lui?

Care este răspunsul tău?

Crezi că eşti nepregătită?

Te gândeşti la ceea ce poţi tu sau la ceea ce poate face Domnul?

Doamne, eu sunt o femeie simplă, nepregătită de multe ori pentru lucrarea la care Tu mă chemi. Vreau să mă rog mai mult, să fac pace cu toată lumea, să iubesc pe soţul meu, să respect pe cei din jur, să dau din pâinea mea celor ce nu au, să spun Cuvântul Tău altora. Nu mă depărtez de cei ce aşteaptă făgăduinţa Ta. Aştept prezenţa şi puterea Duhului Sfânt în inima şi viaţa mea.

Ne te depărta de cei ce caută şi aşteaptă făgăduinţa Tatălui!

Harul care aduce mustrare, dar și încurajare! – Convenția baptistă cu nr.102

Originally posted on ARMONIA MAGAZINE - USA:

Viorel ClintocViorel CLINTOC – pastorul din Ecron-USA, slujitorul Domnului care împreună cu soția sa a tradus cca 450 de cântări în limba română, câte una predată “muzicienilor”  în fiecare zi de vineri… - a continuat mesajul inspirat de cuvântul din Apocalipsa 3: 14-22

  «IATĂ EU STAU LA UȘĂ ȘI BAT»

Pentru ca zici: “Sunt bogat, m-am imbogatit, si nu duc lipsa de nimic”, si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol, te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatat prin foc, ca sa te imbogatesti; si haine albe, ca sa te imbraci cu ele si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale; si doctorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.” – Apoc 3:17-18

Cărturarilor și fariseilor, Domnul le spusese: “Oare poate un orb să călăuzească pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă?” (Luca…

View original 889 more words

Interviu cu scriitoarea Ligia Seman

ligiasemanInterviu cu scriitoarea creştină Ligia Seman

Numele Ligiei Seman le este cunoscut iubitorilor de literatură creştină din ţară şi din diaspora, datorită romanelor “Funiile dragostei”, “Handicapul conştiinţei”, “Tragedie şi triumf” şi “ Domnind peste împrejurările vieţii”. Succesul de care se bucură şi acum, cărţile ei, are la bază multe ore de muncă, dar şi un mesaj universal, ce încorporează atât trăiri personale din copilărie, cât şi experienţe unice cu Dumnezeu, ale autoarei.

Se spune că de obicei, copilăria este cea mai frumoasă şi mai fericită perioadă din viaţă. Atunci când vine vorba de Ligia Seman însă, lucrurile stau cu totul diferit. La vârsta la care majoritatea copiilor se bucură de o lume a inocenţei, aceasta are parte de o tragedie. Părinţii divorţează, iar ea ajunge în grija uneia dintre bunici, care este nevăzătoare. Încet-încet, copilul foarte puternic şi curajos care fusese până atunci Ligia Seman, devine retras şi emotiv. Un singur lucru o mai interesează, iar acestea sunt cărţile. În universul lor, romanciera de mai târziu îşi găseşte un adevărat refugiu. Pasiunea ei pentru condei începe astfel, să prindă contur şi să se şlefuiască, în timp. În prezent, Ligia Seman este scriitoare şi misionară. 2009 marchează un moment important pentru ea şi soţul ei, Timotei – aniversarea a 21 de ani de căsătorie. Împreună, aceştia au două fiice, Ruth – Diana, în vârstă de 19 ani şi Rebeca, de 16 ani. Ligia Seman s-a născut pe 13 august 1968. Scriitoarea locuieşte în oraşul său natal, Hunedoara.

- La ce vârstă ai început să scrii în mod serios? Cum ţi-ai dat seama că sosise momentul să te dedici scrisului?

- Am început să scriu încă din anii copilăriei. Am avut o copilărie nu foarte fericită, din pricina tragediei divorţului părinţilor mei. Dintr-un copil foarte puternic şi curajos, după divorţul părinţilor – puţin câte puţin, m-am prăbuşit emoţional şi astfel, am început să mă retrag din mediul de joacă al copiilor de vârsta mea. M-am refugiat în cărţi. La o vârstă fragedă, savuram deja, romane grele ale literaturii universale. Cărţile deveniseră prietenii mei cei mai buni şi totodată, modul prin care puteam explora lumea şi lumea interioară a oamenilor, despre care îmi doream să cunosc cât mai multe. Din clasele primare am început să scriu poezie, aşa cum poate gândi un copil la acea vârstă cronologică, dar maturizat prematur. În clasele gimnaziale – pe lângă poezie – am început să scriu şi proză şi eram foarte apreciată şi încurajată de toţi profesorii de limba şi literatura română. Totodată, în acea perioadă, în momente de criză adolescentină: fie eram frustrată de lipsa mamei în familia noastră, când aş fi avut mai multă nevoie de ea, fie de un eşec în dragoste – mă retrăgeam la biroul din camera mea şi încropeam în imaginaţie, schema unui roman. Aceasta era un catharsis emoţional.

Împlinisem patrusprezece ani, când am debutat într-un cenaclu literar, din oraşul meu natal. Coordonatorul cenaclului investea cu multă abnegaţie, în toţi aceia la care descoperea talent şi acest lucru a fost foarte important pentru dezvoltarea gândirii mele literare şi accensiunea mea, de atunci. Deşi eram cea mai tânără din acel cenaclu, îmi aduc aminte că atunci când am debutat – el a consemnat acest eveniment într-un ziar din vremea aceea, numit “Drumul Socialismului”. Era un ziar judeţean. Totodată, sub îndrumarea lui, am câştigat câteva premii, la concursuri literare de referinţă, din acea vreme. În perioada în care am frecventat cenaclul, mi-a fost creată oportunitatea de a cunoaşte modul de gândire al unor oameni care deja ajunseseră în elita literaturii contemporane româneşti şi totodată, alături de tineri visători, asemeni mie, am putut să îmi dezvolt capacitatea de a mânui penelul. Pentru că trăiam în vremea vechiului regim şi nu puteam fi de acord cu o literatură care îl excludea pe Dumnezeu – am renunţat la cenaclul literar. Această renunţare a fost dureroasă, atât pentru mine, cât şi pentru coordonatorul cenaclului, care investise mult în mine, dar atunci a fost cea mai bună alegere a mea. A continua să mă dedic în acei ani, artei scrisului, pentru mine însemna să fac compromisuri cu noile mele principii de viaţă, pentru că între timp Îl cunoscusem pe Dumnezeu. Afirm aceasta, pentru că în timpul vechiului regim – majoritatea scriitorilor nu putea ajunge în vârful piramidei decât făcând anumite concesii cu ei înşişi, promovând idei în care ei nu credeau şi folosindu-şi talentul pentru a elogia patria şi conducătorul. Mi-a fost redeşteptată năzuinţa de a scrie, în primul an după revoluţie, dar într-un mod nou. L-am cunoscut între timp, pe Dumnezeu şi motivaţia de a mă dedica artei scrisului   Acum, vedeam în arta scrisului o fărâmă a chipului Creatorului meu, un dar special şi nemeritat, prin care puteam sluji semenilor mei.

Dumnezeu mi-a vorbit cu totul special, printr-un pasaj din cartea „Paşi spre lumină” a pastorului   Petrică   Lascău , apărută imediat după revoluţie, în prefaţa scrisă de profesorul Iosif Ţon, : “ Ne aflăm la momentul întoarcerii poporului român spre spiritualitate, spre creştinism. Chemăm tânăra generaţie de credincioşi evanghelici să îndrăznească să se avânte în creaţia literară. După decenii de întuneric şi de urât în literatură, este timpul ca noi, cei ce ne-am format la lumina Cuvântului lui Dumnezeu, să aducem din nou, frumuseţea în literatură.”

- În ce an ai debutat şi cu ce ? Care au fost volumele următoare şi când au apărut ? Câte volume ai scris până acum?

- Am debutat în anul 1995, cu romanul “Funiile dragostei”. Următoarele volume au fost: “Handicapul conştiinţei”, care a apărut în anul 1999, a urmat în 2004, romanul “Tragedie şi triumf”, iar în 2006, “ Domnind peste împrejurările vieţii” – o carte de eseuri împletită cu psihoterapie, cu adresabilitate feminină şi soluţii având temei Biblia.

 

- Ce fel de romane scrii? Ai scris mai multe categorii de cărţi? Ţi-ai format deja, un stil al tău, inconfundabil?

- Eu aş spune că scriu romane creştine. De ce afirm aceasta? Spre deosebire de romanele obişnuite, în care scriitorii urmăresc a proiecta cât mai bine, anumite aspecte din realitate: sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectiva umană, romanul creştin are menirea de a arăta cititorului că dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea. În faţa confruntărilor cu durerea, cu zbaterile, cu marile tragisme ale umanităţii, ale societăţii – răspunsurile umane sunt limitate. Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea. Eu cred că oamenii, când citesc o carte, nu au nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale vieţii şi atât. Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieţi, şi când lecturăm o carte nu e suficient să urmărim spectacolul altor vieţi, în care să ne regăsim şi nimic mai mult…

Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntă, există Cineva care le poate da răspunsuri, nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru veşnicie. Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu, care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze. În cărţile mele – dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea – a fost obiectivul de bază care m-a călăuzit.

- Descrie-ne procesul apariţiei unui roman. Te călăuzeşti după principiul că trebuie să scrii măcar o pagină, zilnic? Există şi zile când te aşezi la masa de lucru şi nu ai inspiraţie sau zile când pur şi simplu, nu te simţi în stare să scrii? Cum procedezi în asemenea situaţii?

- Înainte de toate, mă rog pentru călăuzire, în ceea ce priveşte tema noului roman. După ce primesc această siguranţă, urmează al doilea pas – documentarea. Ce înseamnă pentru mine acest lucru? Stau de vorbă cu diferite persoane, a căror experienţă de viaţă se încadrează în tema care mă interesează. De asemenea, citesc cărţi care tratează acest subiect: cărţi religioase, cărţi din literatura universală şi cărţi de psihologie, care mă ajută sa înţeleg mai bine modul de gândire, cauza pentru care oamenii reacţionează într-un anumit fel, în diferite situaţii din viaţă. Mai presus de toate aceste resurse de documentare, consider Cartea Cărţilor, Biblia – cea mai însemnat sursă de inspiraţie şi călăuzire.

Nu pot spune că mă călăuzesc după principiul că trebuie neapărat, să scriu o pagină zilnic, pentru că pe lângă faptul că scriu, sunt implicată şi în alte activităţi. De multe ori trebuie să călătorim şi să petrecem timp departe de casă, slujind semenilor noştri prin conferinţe, seminarii şi consilieri. În aceste perioade, având în vedere solicitările foarte mari şi consumul de energie – am scos cu totul din calcul faptul că ar trebui să şi scriu. Dar îmi planific timpul. Într-o anumită perioadă, ţin seminarii sau organizez conferinţe, călătoresc acolo unde sunt nevoi, în altă perioadă, mă focalizez pe scris. Când mă pregătesc pentru conferinţe, trebuie să citesc cărţi de învăţătură şi să studiez mai mult Biblia, când scriu, trebuie să citesc şi cărţi din literatura universală.

M-ai întrebat dacă există şi zile când mă aşez la masa de lucru şi nu am inspiraţie sau zile când pur şi simplu, nu mă simt in stare să scriu. Nu pot spune că nu mă confrunt cu astfel de situaţii. Să scrii o carte înseamnă multă muncă şi înfruntarea multor greutăţi, când ai, însă o motivaţie serioasă, eşti gata să renunţi la multe altele, eşti gata să te dărui pe tine însuţi cu toată fiinţa, cauzelor ce merită… Am ştiut când am pornit pe acest drum, că pentru a face un lucru măreţ, trebuie să plăteşti un preţ şi greutăţile cu care mă confrunt pe parcursul scrierii cărţilor îmi aduc mereu aminte de aceasta. Vreau să spun în primul rând, că nu m-am bazat pe ceea ce pot face eu, ci pe înţelepciunea şi credincioşia lui Dumnezeu. Programul meu, planurile mele, care de cele mai multe ori, prin puterea mea, mi se păreau imposibil de realizat, le-am încredinţat în fiecare dimineaţă, în mâna Domnului. Niciodată nu m-am aşezat la masa de scris, până nu am ştiut că binecuvântarea lui Dumnezeu este peste mintea şi inima mea.

- Ţi se întâmplă ca un episod, o poveste din carte să prindă viaţă în mintea ta, în timp ce te ocupi de altceva? Ai vrea să ne descrii mediul tău de lucru?

- Dacă nu ar fi să prindă viaţă în mintea mea personajele şi episoadele descrise în cărţile mele – cred că nu aş reuşi să scriu ceva de calitate. Având în vedere că pornesc de la fapte reale şi oameni reali – chiar dacă acestea se împletesc cu ficţiune – pentru mine, personajele create încep să devină vii. Când descriu trăirile sufleteşti, îmi imaginez cum aş gândi eu, ce sentimente aş avea, dacă aş fi în locul lor. Acest lucru nu se întâmplă doar la masa de lucru. Se poate să îmi fac îndatoririle casnice: gătesc, fac curat şi meditând la proiectul în lucru, să îmi vină idei. Uneori, merg pe stradă şi cuget, alteori, sunt în natură…. dintr-o dată, îmi este elucidată varianta cea mai bună pentru “drumul” pe care trebuie să conduc personajele creionate, prin hăţişurile vieţii, nu pentru a regiza un „ happy end”, ci având drept obiectiv o proiectare cât mai asemănătoare cu realitatea a personajelor, evenimentelor, astfel încât oamenii să se regăsească şi totodată, să găsească şi soluţii zbaterilor şi propriilor experienţe de viaţă. Ţinta mea nu este de a scrie cărţi uşoare, care odată parcurse de cititor, pentru a afla cele întâmplate, să nu mai aibă în viitor, motive pentru a relua lectura.

 

- În romanele de până acum, prezinţi experienţe de viaţă impresionante. Cum te-ai documentat, de unde ai acumulat atâta informaţie? Ce surse de inspiraţie ai avut şi ai, în prezent?

- Obiectivul unui roman este acela de a întruchipa însăşi calitatea vieţii, subiectul oricărui roman este experienţa umană. Fireşte deci, că principala sursă a unui scriitor este realitatea care-l înconjoară şi cum o percepe el. În fiecare roman, am avut cadru de referinţă anumite evenimente ce m-au marcat, persoane, experienţe, dar toate acestea au fost împletite cu ficţiune. Aş putea spune metaforic, că romanele mele sunt imaginaţie brodată pe realitate. De exemplu, pentru primul roman, “Funiile dragostei”, evenimentul care m-a marcat şi a constituit pentru mine punctul de plecare în scrierea lui, a fost moartea unui prieten scump, în perioada premergătoare revoluţiei din ’89. A urmat apoi, un timp de documentare, când am căutat să stau de vorbă cu persoane care au suferit din pricina persecuţiilor securităţii din regimul comunist. În acest context, am aflat despre cazuri asemănătoare cu al prietenului nostru, de oameni ce au trebuit să plătească cu însăşi viaţa, pentru înaltele lor năzuinţe creştine, pentru implicarea în a introduce literatură religioasă în ţară, în vremea vechiului regim.

Pentru romanul „Handicapul conştiinţei” – Dumnezeu m-a pregătit încă din anii copilăriei, cu o sensibilitate specială. După divorţul părinţilor – loc de mamă mi-a ţinut o bunică nevăzătoare. Trăind împreună cu ea, eu am înţeles psihologia oamenilor cu deficienţe. De aceea, când Dumnezeu mi-a pus pe inimă tratarea acestui subiect în roman, am ştiut că voi reuşi. Pentru personajul principal Adina, al cărţii, am fost inspirată de prietena mea nevăzătoare, Andreea. Dragostea, perseverenţa părinţilor au ajutat-o să-şi depăşească handicapul, printr-o raportare deosebit de îndrăzneaţă la acest neajuns. Înainte de a scrie cartea, pe parcursul ei, am stat de vorbă ore în şir cu Andreea, care mi-a dezvăluit mai multe secrete decât o făcuse bunica mea, din lumea celor care nu văd cu ochii, ci doar cu sufletul. De asemenea, pentru a înţelege psihologia părinţilor cu handicap ai personajului principal, Emanuel – am stat mult timp de vorbă cu familia care m-a inspirat pentru a crea aceste personaje. El este surd şi cu un picior amputat, iar ea s-a născut o deficienţă la picioare. A trebuit să aflu toată istoria vieţii unor astfel de oameni. Cum s-au raportat părinţii lor la handicapul lor, cu ce s-au luptat în timpul vieţii pentru a se simţi acceptaţi într-o lume a „ oamenilor normali”… Şi multe alte lucruri. Nu îi las doar pe cei care sunt o sursă de inspiraţie să îmi povestească. Îi întrerup, când este ceva care cred că m-ar interesa în mod special, ne oprim asupra acelui lucru. Dacă ei nu sunt destul de documentaţi să-mi dea lămuriri, le caut în alte surse. Pentru cartea „Tragedie şi triumf”, unde tratez viaţa copiilor străzii, în scopul unei documentări autentice, am petrecut special, câteva zile pe străzile oraşului Timişoara, vizitând locurile unde trăiesc aceşti copii: canale, gări, locuinţe părăsite, culcuşuri pe lângă poduri. Am stat de vorbă cu ei, le-am pus tot felul de întrebări. Toate acestea le notez, dar de multe ori nici nu e nevoie, cred că Dumnezeu mi-a dăruit un mare har: sensibilitatea faţă de suferinţele oamenilor. Îmi aduc aminte, când eram într-o gară şi căutam să găsim nişte copii ai străzii, în scopul de a aduna informaţii pentru roman, soţul meu m-a oprit şi mi-a zis: „Ligia, tu trebuie să priveşti aici! M-am uitat şi era un copil „ aurolac” ce dormea pe nişte cutii de carton. Era vară, dar el era îmbrăcat într-un palton gros.” Celui care ne însoţea nu i s-a părut o imagine foarte grăitoare şi că mi-ar fi de folos în relatarea romanului, acest amănunt, însă a fost foarte important pentru mine şi citind „Tragedie şi triumf”, poţi înţelege ceea ce vreau să spun. De asemenea, pentru a putea înţelege cu adevărat lumea lor – nu a fost suficient atât. Avem o familie scumpă de prieteni, care au lucrat în jur de nouă ani de zile, cu astfel de suflete. Am stat de vorbă cu ei ore şi zile în şir, pentru ca să-mi împărtăşească tot ceea ce au învăţat în anii aceştia, despre copii străzii. Am dorit ca prin aceste discuţii, sensibilitatea acumulată de ei în anii aceştia – să-mi fie transmisă şi mie, pentru a putea deschide ochii cititorilor, ca să cunoască lumea lor. Dar nici aceste informaţii nu le-am considerat suficiente. La îndrumarea lor, am studiat cele mai bune cărţi scrise în acest domeniu: beletristică şi cărţi de specialitate (psihologice, de asistenţă socială), care tratează problemele copiilor din instituţii şi ale copiilor străzii.

- Ce rol are cititorul, atunci când scrii?

- Pentru mine, cititorul are un rol însemnat, începând cu primul pas al conceperii unei cărţi. Am afirmat că primul pas în proiectarea unei cărţi este alegerea temei. Consider un mod special al lui Dumnezeu de a mă călăuzi, pentru a face această alegere, faptul că îmi dăruieşte sensibilitate şi înţelegerea nevoilor cu care se confruntă publicul căruia doresc să mă adresez. De exemplu – motivul primordial în alegerea temei cărţii „Tragedie şi triumf” a constituit-o faptul, că am observat că nu există în inimile multor oameni o înţelegere clară a adevărului că dragostea şi dreptatea divină nu se contrazic. Am pornit de la un personaj principal – un copil al străzii, o victimă a abuzurilor şi nedreptăţilor, mult defavorizat în comparaţie cu alţii. Acest personaj, având o măsură mică de iubire rămasă intactă în sanctuarul sufletului, poate iubi cu adevărat, şi prin faptul că se încredinţează lui Dumnezeu, ajunge în „vârful adevăratului munte al succesului”: dragoste jertfitoare şi adâncă virtute creştină.

- Ce reacţii ai primit din partea cititorilor la volumele de până acum? Cum se raportează tinerii la creaţiile tale?

- Am fost încurajată de cititori, mai mult decât mi-am putut imagina. Am primit multe scrisori şi telefoane, atât din ţară, cât din diasporă, din majoritatea locurilor din lume unde s-au stabilit românii. Am o nespusă bucurie să observ că aproape în orice casă unde intru, există în bibliotecă, printre cărţile religioase şi nu numai…, cel puţin unul dintre volumele pe care le-am scris sau când vorbesc cu oamenii, constat că ei sau cunoscuţi de ai lor au citit cel puţin una dintre aceste cărţi. Este un sentiment al împlinirii nespus de minunat, pe care îl împărtăşesc cu soţul meu şi fetele noastre. Prin aceste cărţi – de-a lungul anilor – Dumnezeu mi-a deschis o cale extraordinară de a cunoaşte oamenii şi nevoile lor, s-a lărgit foarte mult domeniul relaţiilor noastre, conexiunile care s-au făcut… Cititorii îmi cunosc deja modul de gândire din cărţi, şi lecturarea lor a zidit încredere în ceea ce aş putea să le ofer şi prin puterea cuvântului vorbit. Dumnezeu a folosit aceste cărţi pentru a lărgi hotarele lucrării noastre de a sluji semenilor – dezvoltând o lucrare publică minunată, aşa cum am visat: cu impact pentru generaţia noastră: seminarii, conferinţe şi consiliere.

În privinţa tinerilor – de asemenea, sunt copleşită să constat cât de mare impact au avut asupra lor romanele. Când particip în tabere de tineret – vin tineri la mine care îmi spun: „Ligia, în urma lecturării cărţii „Funiile dragostei”, am hotărât să mă păstrez curat până în ziua căsătoriei” sau : „ Uite, aici, pe prima pagină a Bibliei mele, am pus un citat din cartea „Funiile dragostei”, pentru ca să îmi aduc mereu aminte, că tineri ca mine au plătit cu preţul vieţii, ca eu azi, să mă pot bucura în libertate, de ea.”

Una dintre surprizele cele mai minunate mi-a fost dăruită când, în timpul unei vizite într-o biserică din Paris – au venit la mine mai mulţi tineri şi mi-au spus că prin romanul „Tragedie şi triumf” – Dumnezeu le-a dat o viziune specială. În urma lecturării, ei s-au hotărât să înfiinţeze o misiune specială, pentru a ajuta copii din orfelinate şi copii străzii din România şi Republica Moldova. „ Majoritatea, (îmi destăinuiau ei) dintre cei care citesc acest roman – sunt motivaţi la această lucrare şi ni se alătură”.

- Cine este cel mai mare critic al tău (în afară de tine însăţi)?

- Este cunoscut faptul că în procesul literar, rolul – cheie nu este jucat de autor, nici de către editori, ci de către cititori şi că ei determină în mare parte, ceea ce rezistă în timp, deci eu cred că cel mai mare critic al meu este publicul larg.

- Ai fost încurajată de cei din jur să continui să scrii sau se poate vorbi mai degrabă, de o încredere în Dumnezeu şi în capacităţile proprii? Ce anume te-a ajutat să te concentrezi pe scris? Au existat şi momente când ai fi vrut să abandonezi?

- În timpul dedicat scrierii primului roman, „Funiile dragostei, pentru că atunci, era o perioadă de tranzit, când de abia trecuserăm dincolo de linia întunecată a comunismului – majoritatea celor din jurul meu nu aveau încă un orizont de gândire foarte larg. Din pricina aceasta – năzuinţa mea de a aduce ceva nou în literatura autohtonă, prin romanul creştin – a fost privită cu scepticism şi neîncredere. Plus de asta, din pricina faptului că sunt femeie – gândirea oamenilor atunci, nu mi-a acordat un mare credit legat de viziunea a ceea ce înseamnă puterea cuvântului scris, materializat în creaţie literară. Au fost, însă două persoane care au avut încredere în materializarea visurilor mele. Prima persoană este Dumnezeu, care are darul vederii duble. El m-a văzut aşa cum eram eu, atunci: sinceră de a-L sluji pe El şi semenilor, dar cu puţină experienţă şi puţini susţinători. Totodată, El m-a văzut aşa precum El însuşi îşi făurise visul Lui măreţ, legat de viaţa mea şi de impactul pe care – El şi eu – cu mâna mea în Mâna Lui, cu voinţa mea mică racordată la Voinţa Atotputernică, cu puţinul meu talent înmulţit de înţelepciunea manifestată prin harul Lui – L – am putea avea în inimile oamenilor.

Aceste caracteristici ale lui Dumnezeu, de încurajator şi susţinător al viziunilor, dincolo de limitările umane, au fost manifestate zilnic, în viaţa, mea prin soţul meu. Bucuria lui la cele mai mici realizări ale mele, timpul acordat pentru a-mi asculta bătăile inimii cu speranţe sau deznădejdi, cred că pot spune metaforic – a fost „uleiul” prin care Dumnezeu a alimentat motorul minţii mele, pentru a gândi mai departe, chiar şi atunci când omeneşte, nu vezi nici o soluţie la marele puzzle care înseamnă firul unui roman fictiv sau al vieţii însăşi, fie destinul personajelor create pe paginile unei cărţi sau al circumstanţelor vieţii. El a fost primul cititor al scrierilor mele şi delicateţea aprecierilor şi îndrumărilor lui a făcut ca acest cerc al comunicării, atât de esenţial pentru un scriitor, să îmi dea satisfacţia unei complexităţi, pentru a nu abandona în momente grele. Spunea scriitorul Philip Yancey : „ Noi, creştinii, suntem chemaţi să arătăm dragoste chiar şi acolo unde s-ar părea că Dumnezeu nu ar arăta-o”.

După ce am terminat scrierea acestui prim roman, îmi amintesc că a urmat o perioadă mai grea decât cea a creaţiei. Scriitorii în general, sunt vulnerabili la tot ceea ce înseamnă procesul creaţiei, de cele mai multe ori, însă pentru debutanţi – mai dureros este procesul de publicare. Pentru mine, contactul cu lumea pragmatică a editurilor, conduse de spiritul producţiei şi al marketing-ului, a fost un adevărat şoc. Era total diferită de lumea în care eu, ca autor sensibil trăisem, de mediul în care fusese desfăşurat procesul creaţiei. Puţinele edituri care erau în vremea aceea – nu au avut încredere în ceea ce ar putea aduce nou, o tânără scriitoare. Cel puţin un an de zile, am stat cu manuscrisul în sertar. Am primit tot felul de „încurajări” în această situaţie. Îmi amintesc de una dintre ele, tragic – comică: „ Nu te nelinişti. Scrie mai departe, căci majoritatea scriitorilor au fost preţuiţi după moartea lor.” Dar, mulţumesc lui Dumnezeu pentru capacitatea de luptătoare pe care El mi-a dăruit-o şi pentru că toate aceste situaţii nu m-au dărâmat, dimpotrivă, au creat în mine şi mai multă dorinţă de a atinge idealurile pe care am ştiut că El le-a pus în inima mea.

- Ai vrea să ne vorbeşti despre influenţa creştinismului în proza ta? Ce alte concepte, în afara celui creştin, te-au mai călăuzit în ceea ce ai creat?

- Consider că ideile propagate de marii gânditori ai lumii sunt fie pro, fie contra creştinism. Aşadar, toată sursa inspiraţiei mele a fost influenţată de conceptul creştin. Creştinismul este suficient de complex şi îl putem regăsi în toate domeniile existenţei, începând de la arte până la structura societăţii.

- La ce lucrezi în prezent, ai în pregătire o altă carte? Când va vedea lumina tiparului? Ai vrea să ne dezvălui în avans, câte ceva despre subiectul pe care îl tratează?

- În prezent, lucrez la un nou roman. Subiectul pe care îl abordez este de actualitate: consecinţa relaţiilor intime în afara căsătoriei, avort, divorţ. Doresc să surprind două generaţii: cea a anilor sub regimul comunist şi apoi a noii generaţii, după revoluţia din 89.

- Te declari mulţumită cu statutul tău actual, de romancier creştin sau ţi-ai fi dorit altceva?

- Având în vedere scopul primordial al vieţii mele – acela de a reflecta frumuseţea inimii lui Hristos în această lume plină de suferinţă şi nevoi, nu am cuvinte să mulţumesc Tatălui ceresc pentru încrederea şi onoarea acordate de a sluji semenilor mei prin arta scrisului. Puterea cuvântului scris în toate vremurile, a fost copleşitoare. Când scriu, chiar dacă la masa de lucru sunt numai eu cu Domnul – văd în faţa mea mulţimi însetate şi înfometate spre nevoile cărora inima Domnului se apleacă pentru a împărţi milă, speranţă şi sens vieţilor. Cărţile se publică în mii de exemplare şi astfel, puterea transformatoare de vieţi şi de răspândire a Evangheliei are un impact uimitor. Oamenilor nu le poţi da dintr-o dată o carte doctrinară, dar un roman îl primesc şi îl citesc cu bucurie. Mi-au fost relatate multe cazuri despre persoane care au avut prima întâlnire cu Dumnezeu în urma lecturării acestor cărţi. Şi ce aş putea să îmi doresc mai mult?

Ca parte sensibilă a statutului de scriitor, şi aici vorbesc de ceea ce se întâmplă în mod general   – este faptul că oamenii sunt binecuvântaţi de ceea ce Dumnezeu le dăruieşte prin scriitorul pus la dispoziţia Sa, dar sunt prea puţini, chiar foarte puţini care consideră că ajutând practic sau financiar la tipărirea unei cărţi, fac o investiţie care merită. Îmi este greu să abordez acest adevăr pentru mulţi ,,spinos,, şi cred că din această pricină – noi, creştinismul românesc, avem mult de suferit… probabil aceasta este una din cauzele pentru care avem atât de puţini slujitori consacraţi în acest domeniu…

- Ce părere ai despre literatura creştină contemporană, ce plusuri şi ce minusuri are?

- În literatura creştină contemporană, cred că ar fi nevoie de mai multă originalitate şi realism – să fie surprinse problemele actuale aşa cum se prezintă ele, fără măşti sau clişee religioase despre felul în care creştinii doresc să fie lumea sau intervenţia lui Dumnezeu în lumea noastră. Aici nu mă refer la cărţile de învăţătură, ci la beletristică. Având în vedere imoralitatea care predomină în publicaţiile din mass-media, de faptul că librăriile sunt pline de cărţi superficiale, obscene, care pângăresc adevărata artă literară, se cere o literatură la noi standarde, curate, morale. Sunt de părere că creştinii ar trebui să ia în mod mult mai serios chemarea lui Dumnezeu la creativitatea autentică, prin intermediul căreia, omenirii să-i fie transmis într-un mod calitativ literar scopul, direcţia vieţii şi adevăratele valori.

- Există în prezent, o mişcare literară creştină căreia îi aparţii?

- Nu cunosc în momentul de faţă, o mişcare literară creştină despre care să pot afirma că îi aparţin. Un impact deosebit în gândirea mea literară l-au avut scriitori realişti ca Dostoievski, Tolstoi, Maxence Van der Meersch, Jack London, Liviu Rebreanu, Thomas Hardy. Având în vedere faptul că opera mea conţine şi elemente noi, dacă ar trebui să numesc o mişcare literară căreia să-i aparţină – aş încadra-o în curentul neorealist.

- Ce altceva ţi se pare relevant în experienţa de până acum şi ai dori să ne împărtăşeşti?

- Cu ajutorul lui Dumnezeu, în fiecare an, împreună cu soţul meu organizăm o conferinţă naţională pentru femei. Anul acesta, a fost a treia ediţie. S-a desfăşurat la un hotel din staţiunea Mamaia. A durat cinci zile şi au participat peste trei sute de femei din ţară şi diasporă. Tema conferinţei a fost „Cum îşi poate păstra echilibrul o femeie, când lumea din jur se clatină”.Vrem să accentuăm în mod deosebit că aceste conferinţe nu sunt pentru promovarea mişcării feministe şi nici nu ne dorim o mişcare feministă, ci acastă lucrare face parte din mişcarea de trezire spirituală a familiilor din România, prin învăţătura curată a Bibliei. Viziunea noastră este de a atinge prin femei – familiile, bisericile şi societatea, având în vedere că femeia, ,,ajutorul potrivit’’, este cea care întreţine atmosfera căminului şi totodată, ea este proiectată într-un mod unic, cu instinctul matern de încurajare şi rugăciune de care familiile şi bisericile au atât mare nevoie. Totodată, viziunea noastră cuprinde şi femeile care au nevoie de Evanghelie. În programul conferinţei au fost incluse sesiuni generale de învăţătură, unde am avut harul să slujesc împreună cu minunate femei pe care Dumnezeu le foloseşte în lucrarea naţională în rândul femeilor, mărturii personale şi mărturii de misiune. Pe lângă sesiunile de învăţătură, am făcut şi împărţiri pe grupe de cel mult douăsprezece femei împreună cu o lideră. Sesiunile pe grupe au avut drept scop aprofundarea învăţăturii primite la sesiuni, realizarea unei părtăşii autentice şi observarea de către lideră a nevoilor, pentru a putea să le slujească prin rugăciune. Am avut împreună cu noi o echipă de consiliere spirituală foarte bine pregătită în diferite domenii : consiliere pentru nevoi emoţionale, consiliere pentru nevoi intime şi în probleme legate de sarcină şi avort şi consiliere special pregătite pentru consilierea de vindecare interioară şi eliberare emoţională . Totodată, în acest timp, am avut împreună cu noi o echipă puternică de rugăciune şi mijlocire. Această echipă a slujit în „ ateliere de rugăciune”, unde femeile care au avut nevoie, au fost binecuvântate. Am considerat prin ceea ce s-a întâmplat la această conferinţă că Domnul a făcut un apogeu al lucrării noastre de până acum. Visam să se întâmple aşa ceva, dar nici nu îmi puneam imagina că Dumnezeu va face de fapt, ca realitatea să fie dincolo de aşteptările şi visurile noastre. În timpul sesiunilor de învăţătură, al închinării, a fost o prezenţă a lui Dumnezeu atât de copleşitoare, încât aveam impresia că dacă vom întinde mâna, Îl putem atinge. Şi Mâna Lui chiar a atins inimile femeilor, pentru că majoritatea au plecat transformate şi cu hotărâri noi în inimă. Mi-am dorit ca în grupele de părtăşie, pe lângă faptul că femeile vor fi slujite, să primească ele însele viziunea grupelor autentice de părtăşie, care sunt vitale pentru o viaţă creştină autentică şi absolut necesare pentru creşterea spirituală a bisericii, pentru că numai în cadrul lor se poate experimenta compasiunea, rugăciunea unora pentru ceilalţi, slujirea, încurajarea. O mulţime de femei au mărturisit că au plecat de aici hotărâte să înfiinţeze grupuri de părtăşie în bisericile lor. În timpul consilierilor – s-a întâmplat de asemenea, ceea ce am dorit. Femei care niciodată nu au avut cui să împărtăşească poverile sufleteşti, traume, răni nevindecate – au fost eliberate, vindecate, restaurate prin harul Domnului Aceste minuni s-au întâmplat şi în atelierele de rugăciune. Avem şi femei care în urma acestui timp – au hotărât să-şi predea viaţa în Mâna Domnului. Dintre ele, în urma acestei hotărâri, unele au făcut deja, botezul în apă. Iniţial, au dorit să chemăm păstorii şi să fie botezate în mare, dar apoi au hotărât că e mai bine în biserica lor, unde vor fi împreună cu toţi cei dragi ai lor şi mulţumim Domnului pentru cele ce l- au făcut deja. Consider, totodată, o nespus de mare binecuvântare a acestui timp al conferinţei – vindecarea rănilor femeilor văduve. Au fost înconjurate cu multă iubire şi alte femei care au trecut ele însele peste această durere le-au consiliat. Una dintre ele, tânără, căreia i-a murit soţul anul trecut, a mărturisit că în urma acestei conferinţe a înţeles că Dumnezeu nu a încetat s-o iubească şi că scopul vieţii ei nu s-a sfârşit odată cu moartea soţului. În anii petrecuţi cu soţul ei – El şi-a arătat iubirea într-un fel, iar acum El şi-o arată în alt fel, dar e tot iubirea Lui.

- Unde te vezi în viitor, ce aspiraţii ai?

- În primul rând, pentru viitor, îmi doresc ca omul meu interior să se schimbe tot mai mult după chipul lui Hristos, pentru că acest lucru este mai important decât oricare realizări, conferinţe uimitoare şi lucrări extraordinare. Pun mereu în calcul că s-ar putea, vreodată, din pricina unor anumite circumstanţe: poate boală, poate restricţia societăţii împotriva religiei, să nu mai pot fi atât de implicată în aceste lucrări publice, dar aş vrea să am acel duh smerit, încât să fiu gata pentru orice şi să consider adevărata valoare a vieţii mele prezenţa lui Hristos în toate fibrele fiinţei. Apoi, mi-aş dori ca El, care până acum a ascultat rugăciunea şi a mărit nespus hotarele lucrării noastre, să facă acest lucru şi mai departe. Prin credinţă, eu văd în viitor conferinţe naţionale de dimensiuni şi mai mari, prin care să fie atinse vieţile mai multor femei. În urma rezultatelor conferinţei de la Mamaia – am primit semnale din toată ţara că mult mai multe femei vor dori să participe la acest fel de conferinţe. De asemenea, aş dori să avem o echipă naţională lărgită şi mai închegată în acest domeniu şi totodată, această viziune să fie transmisă şi generaţiei care vine în urma noastră. În domeniul scrisului – îmi doresc să pot dărui mai multe cărţi poporului meu, nu doar beletristică, ci şi cărţi de studiu biblic, care să răspundă specific nevoilor femeilor din România, precum am scris ultima carte „ Domnind peste împrejurările vieţii”.

- Ce i-ai sfătui pe cei care abia acum încep să scrie?

- Un motto semnificativ pentru lucrarea mea de slujire prin arta scrisului a fost : “Dumnezeu înmulţeşte puţinul pus la dispoziţia Lui”. Este un principiu al economiei lui Dumnezeu ca El să investească acolo unde are de câştigat! Dacă Dumnezeu a dăruit talentul de a scrie şi dorinţa este a fi folosit pentru a sluji semenilor, El îi va da toate resursele pentru inspiraţie, timpul, energia necesare şi nu în ultimul rând, acea stare a inimii după voia, Lui astfel încât din prisosul ei să curgă mirul ales, care să aducă mângâiere,vindecare, încurajare celor din jur. De multe ori, eram foarte obosită, din pricina orelor prea puţine de somn. Din cauza multelor ore de muncă petrecute în faţa calculatorului, în timpul zilei, noaptea nu puteam dormi, alteori, îmi veneau idei şi trebuia să le scriu, pentru a nu le uita până dimineaţă. Cu toate acestea, am simţit mereu binecuvântarea şi înviorarea lui Dumnezeu, pentru a putea înainta: uneori, o pagină pe zi…, alteori două…, alteori patru sau zece…, au fost zile când am scris şi douăzeci de pagini… Au fost, însă şi zile când nu am putut scrie nimic… Mi-a fost foarte greu să accept astfel de stări, aveam impresia că pierd timpul, pe parcurs, am înţeles, însă că de fapt, nu e aşa. Am nevoie de asemenea situaţii, pentru ca Dumnezeu să-mi smerească inima şi să-mi aducă astfel, mereu aminte, că tot ceea ce sunt sau pot face, se datorează doar harului Său nemărginit şi că „ puterea Lui în slăbiciuni e făcută desăvârşită.”

by Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Ce-i de făcut?

Preach-the-GospelFaptele Apostolilor 1:1-11

Faptele Apostolilor 1:5 ,,Căci Ioan a botezat cu apă,

dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.”

Cum este diferit botezul lui Ioan de botezul cu Duhul Sfânt?

Dacă cineva te întreabă despre botezul cu Duhul Sfânt cum explici botezul cu Duhul Sfânt?

Te bazezi pe ceea ce ai auzit sau ştii Cuvântul Domnului care explică adevărul?

Botezul lui Ioan este spre pocăinţă, întoarcerea de la păcate, părăsirea vieţii trecute, întoarcerea la Dumnezeu, la o nouă viaţă.

Duhul Sfânt plantează o nouă viaţă, este o identificare cu Cristos.

Botezul cu Duhul Sfânt este un eveniment o singură dată în viaţă, pe când umplerea cu Duhul Sfânt este de multe ori în viaţă, după cum tânjim după Dumnezeu.

Cum se leagă întrebarea ucenicilor despre Împărăţia lui Dumnezeu, (revenirea a doua oară a lui Cristos) cu promisiunea pogorârii Duhului Sfânt?

Domnul Isus va reveni. Când? Nu-i treaba mea! Eu trebuie să mă pregătesc. Domnul schimbă atenţia ucenicilor de la ,,când” la ,,ce-i de făcut”. Ucenicii au o misiune. Au nevoie de putere ca să ducă misiunea la bun sfârşit. Domnul dă putere în misiune.

Când Dumnezeu dă o lucrare unei persoane, îi dă şi putere ca să ducă la bun sfârşit totul.

El ne dă putere astăzi, mie şi ţie ca să facem lucrarea Lui!

Ai multe întrebări folosind cuvântul ,,Când”?

Ai multe întrebări folosind expresia ,,Ce-i de făcut”?

Dumnezeu pregăteşte pe copiii Lui prin puterea Duhului Sfânt!

Dumnezeu ne spune ,,ce-i de făcut” dacă Îl întrebăm!

 

Domnul să-ţi dea putere să duci la bun sfârşit lucrarea Lui!

Tema Convenției Asociației Baptiste Române din USA și Canada 2014

Originally posted on CONVENTIA BAPTISTĂ USA SI CANADA-Hickory, NC 2014:

conventie

Aceste cuvinte surprind într-un mod subtil iminența revenirii Domnului Isus și importanța auzirii glasului Său de către Biserica vremurilor din urmă, care a devenit un loc “căldicel”, al compromisului cu lumea. În același timp, este un mesaj plin de speranță și dragoste adresat și celor care nu-L cunosc pe Isus Hristos ca Domn și Mântuitor, și care au încă marea șansă să fie salvați. 

Domnul este aproape să revină, dar este și mai aproape de cel care Îl primește acum, fiind gata să aibă o relație intimă cu acesta la masa părtășiei sfinte.

Este timpul pentru Biserica secolului XXI să asculte vocea Mântuitorului și să trăiască în părtășie cu El,  așteptându-I și grăbindu-I venirea, trăind Evanghelia și ducând mesajul ei la o lume însetată după mântuire.

http://www.baptisti.org/

View original

Semnatura iubirii, By Petru Lascau

semnSemnătura iubirii”- Versuri despre comoara ascunsă în ţarina iubirii divine

Motto: “Eu, subsemnatul/ Declar că: / VĂ IUBESC!”

De mai bine de două mii de ani, crucea de pe Golgota atrage şi inspiră prin valoarea sacrificiului adus de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Poeţi, prozatori, pictori, sculptori şi muzicieni creştini I-au dedicat Celui din Veşnicii, creaţiile lor. Naşterea lui Mesia, botezul Său, coborârea Duhului Sfânt, pildele lăsate de El pentru noi, în Scriptură, dragostea Sa faţă de umanitatea căzută, răstignirea şi învierea sunt tot atâtea subiecte de care cei ce au decis să Îl slujească şi să Îl laude şi prin artă, s-au apropiat cu interes şi cu veneraţie. În rândul făuritorilor de frumos care sunt mai întâi de toate, creştini, se află şi poetul şi prozatorul Petru Lascău, autorul volumului de versuri „Semnătura iubirii”. Printre creaţiile sale se numără de asemenea, “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”, “Risipitorii”, “Lupta cu somnul”, „Apostolii Domnului Isus”, „Familiile patriarhilor”, „Paşi spre lumină”, “Memoriile lui Eutih” şi “Betel (Construirea Casei lui Dumnezeu în timpul comunismului).

Despre Petru Lascău se poate afirma că este un poet al fiorului religios creştin. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate şi denotă o credinţă profundă. Lirismul lui Petru Lascău are ca element definitoriu iubirea – faţă de Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. „Un mare poet se ridică din Ardealul răstignit de istorie încă odată prin acest fecior de ţărani cât munţii, biciuit de flăcările teologiei şi de pucioasa unor ani amirosind a blestem şi ură şi apostazie, din care Dumnezeul cel viu l-a smuls şi azvârlit ca pe un Iona în pântecul chitului exilului pustiitor. Vorbeşte o conştiinţă şiroind pe crucea veacului în ranele Mielului răstignit de la începutul lumii pentru izbăvirea neamurilor şi a fiecăruia dintre noi,”, spunea despre Petru Lascău, poetul Ioan Alexandru.

Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în capitolele, “Ferestre”, “Portrete”, “Satul meu”, “Fulgi albi” şi “Apocalips”. Petru Lascău locuieşte în SUA din anul 1985. Primii 16 ani a locuit la Chicago iar în anul 2001, poetul se mută în Phoenix, Arizona, unde locuieşte şi slujeşte şi în prezent, ca pastor al bisericii „AGAPE” (www.agapearizona.com). Drumul său în lumea nouă începe mai întâi, în suflet şi în minte: “Cer paşaport de-a emigra/Într-o ţară unde se poate visa.” („Cerere”) Ajuns într-o astfel de ţară, autorul trăieşte în continuare, acelaşi destin nefericit. „Mi-e sufletul uneori/ ca o gară/ în toamnă târzie/ în care opresc trenuri/ si pleacă/ din care nimeni,/ vreodată,/ nu urcă,/ nici coboară.” („Aşteptare”) De fapt, condiţia poetului este aceea de exilat, izolat într-o lume secularizată, de pământean care ştie că singura certitudine rămâne cerul. „Te-aştept, Isuse, ca pe-o-ntoarcere acasă/ Din ţări necunoscute şi ostile.” („Te aştept”) Căutător de absolut, om al credinţei, cu o aspiraţie perpetuă spre eternitate, Petru Lascău crede în idealul creştin. „Un cort/ nu lasă urme/ decât în conştiinţă/ dar şi acolo/ numai dacă alături de el/ din pietre nepângărite/ de daltă şi ciocan/ se ridică altarul.” („Avraam”)

De altfel, majoritatea poeziilor sale face trimitere la pasaje binecunoscute din “Biblie”, cu o încărcătură simbolică profundă, cum ar fi mersul pe apă al lui Isus – „De ce să fii doar întâmplare,/ Când Isus umblă încă, pe mare?” („Portret”), cea de a doua venire a Mântuitorului – „va veni, târziu,/ în noapte/ şi numai cei ce vor crede/ vor vedea gloria/ Lui Dumnezeu/ Pe Chipul Său.” („Maranta”) sau vaiurile – „Vai vouă păzitori de legi/ Pe care voi vi le-aţi creat/ Voi cântăritori de muştar şi chimen/ Judecători, scribi şi preoţi,/ Plini de filacterii şi ură.” („Vai de voi”). Poezia creştină a lui Petru Lascău se menţine într-o dimensiune general-umană, trăirile nu sunt hiperbolizate, amplificate, voinţa divină sau firea pământească a omului – „o, Iacov, fiul marilor părinţi/ eşti singur în noaptea din pustie/ cu pofta inimii mereu mai vie/ de case, de avere şi arginţi.” („Iacov”), fiind redate în detaliu şi fără ambiguităţi inutile. Patosul cu care Petru Lascău scrie dovedeşte că are fascinaţia nostalgică şi melancolică a identităţii colective. Deşi un exilat aflat departe de ţară, el păstrează în inimă valorile naţiunii căreia îi aparţine, prin naştere, şi le cântă. Mai mult, sentimentul naţional se transformă la acesta într-o adevărată ars poetica, în care elementele de bază, puse într-o permanentă antiteză, sunt devastatoare prin adevărurile pe care le transmit: „De jarul şi amarul tuturor/ Inima-i o vistierie plină/ Să curgă mierea şi veninul ei/ Prin pana mea de umbră şi lumină.” („Ars poetica”)

Dacă în „Ars poetica” latura dominantă a stihurilor este hotărârea, imposibilitatea de a renunţa, mistuirea interioară care cere ca preaplinul inimii să se reverse – autorul asumându-şi aici, rolul de a deveni vocea, exponentul celor mulţi şi îndureraţi – odată cu poemul „Cenuşă”, intrăm într-un nou registru. Asistăm astfel, la o experienţă individuală, particulară, ce îi oferă lui Petru Lascău ocazia de a se metamorfoza într-un Francois Villon mioritic. Asemenea lui Villon, care se întreabă, „Dar unde sunt zăpezile de altădată?”, Petru Lascău este răscolit de „dorul zăpezilor de altă dată”, ce îi „bate-n porţile închise.” Dacă mai devreme, acesta afirmă că „inima-i o vistierie plină”, acum, prin contrast, spune: „mi-e visteria inimii prădată/ şi e târziu în goalele-i culise.” („Cenuşa”) Sentimentul neputinţei, al tragismului condiţiei umane, al imposibilităţii de a depăşi limitele sunt perfect redate de Petru Lascău printr-un adverb de timp . Acel „târziu” din „Cenuşă” devine „prea târziu”, în „Umbre adormite”: „E prea târziu să mai visez/ când doru-i aripa de lemn/ la albe feciorelnice zăpezi/ trecute-n pasul timpului solemn.” Albul zăpezii este atributul purităţii interioare, ce face trimitere la Cartea Apocalipsei. Încărcătura simbolică şi teologică a textului este bogată, sugerând durere, însingurare, dar şi o continuă căutare. Aceeaşi căutare pe care o întâlnim la Eminescu, atunci când vorbeşte despre condiţia Luceafărului eminescian. „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine;/ Cum izvorând îl înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul…”, spune Mihai Eminescu în „Luceafărul”, în timp ce Petru Lascău vorbeşte despre un ocean interior. Dramatismul versurilor lui exprimă foarte bine condiţia poetului, a celui care prin artă ajunge să se identifice cu Divinitatea. Aşa cum lumea a fost creată prin Cuvânt, şi universul poetic a lui Petru Lascău se întrupează tot din cuvânt: „O singură suferinţă/ mi-a mai rămas./ E dorul de-a naşte/ Creând: cuvântul fără seamăn/ Ce creşte în mine/ Din acel ocean interior…” („Ocean interior”) Petru Lascău se află în căutarea înfrigurată şi patetică a nemuririi. Poetul Petru Lascău ştie că nemurirea poate fi atinsă prin opera care rămâne în urmă. Creştinul Petru Lascău are certitudinea că nemurirea se obţine în urma credinţei şi a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Dacă Hyperion Îi cere Creatorului – „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire”, prin contrast, Petru Lascău declară că are puterea de a renunţa, tocmai pentru că în sine, „creşte…nemurirea”: „Renunţ mereu la tot ce-i trecător/ La tot ce poate să farmece privirea/ mi-e doru-n piept cu-atât mai arzător/ cu cât îmi creşte-n muguri nemurirea.” Şi totuşi, frământările dramatice ale poetului sunt departe de a se fi încheiat. Până să atingă certitudinea nemuririi, Petru Lascău ne mărturiseşte: „păşesc încet prin vântul rece/ spre Patmosul exilului din mine/ tot mai bătrân cu ora care trece/ şi mai senin cu ora care vine.” („Amurg singuratic”) Eul poetic traversează o serie de metamorfoze. Lumea sa interioară nu este una viguroasă, nu se detaşează prin vitalitate, iar Patmosul, o exprienţă dusă la extrem, devine un termen simbol, o invitaţie la meditaţie şi la cunoaştere. De altfel, îmbătrânirea fizică („tot mai bătrân cu ora care trece”) conduce la o maturizare, la o înţelepţire a poetului, care îl face să accepte cu seninătate („şi mai senin cu ora care vine”) amurgul vieţii. În poezia lui Petru Lascău, timpul, ora se desfăşoară, evoluează, „între oglinzi”. Oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei. „E mult prea multă bucurie pură/ În zborul timpului între oglinzi/ Că s-ar putea de mâna ţi-o întinzi/ s-apuci eterna cerului aură.” („Oglinzile albastre”) Sentimentul creştin, emoţia creştină sunt subsumate în poezia sa luminii sacre, exprimată prin metafora „eterna cerului aură”. Dacă la Lucian Blaga întâlnim dualitatea „lumina mea/lumina altora”, la Petru Lascău, lumina este una singură şi ea invită la cunoaşterea Divinităţii prin contemplare şi rugăciune, care izvorăsc în „bucurie pură”.

De altfel, dacă Petru Lascău are vreo fobie, atunci aceasta este legată de cei cărora sentimentul creştin le este străin. „Mă tem de cei ce nu se roagă/ Cu cea mai terifiantă fobie/ A veacului nostru mare urgie/ Mă tem de cei ce nu se roagă.” („Fobie”) Veacul nostru este caracterizat de flagelul necredinţei, al absenţei credinţei sau al unei false credinţe. Petru Lascău reuşeşte în doar câteva versuri să facă o radiografie a societăţii contemporane, în care lipsa legăturii cu Divinitatea are ca rezultat îndoiala şi sărăcia sufletească, ambele concretizate în nimicirea stării de iubire. „Nu pune la probă iubirea/ Acest crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare.

Mai mult, iubirea înseamnă cuplul adamic, ce le-a servit de model clasicilor. Poezia „Semnătura iubirii”, care dă şi titlul volumului, vorbeşte despre eros ca un sentiment fundamental, întemeiat odată cu lumea. „La marginea cărărilor din noi/ lăsaşi iubirea ca pe-o semnătură/ c-o descifrăm de-atuncea amândoi/ purtând pe frunţi a cerului aură.” Poezia erotică a lui Petru Lascău stă sub acelaşi semn al divinităţii. „Privirea Ta ne-nseninează zarea/ Mereu mai pură-n sfinte limpezimi/ Sub paşii noştri se despică marea/ Mirositor a miei şi a azimi.” („Semnătura iubirii”) Natura asistă la nunta celor doi, care ia proporţii cosmice. Elementele acvatice – marea, limpezimile sfinte – simbolizează permanenta regenerare spirituală. Trimiterea biblică la momentul traversării Mării Roşii de către poporul evreu este evidentă şi denotă idealitatea, perfecţiunea. Elementele acvatice predomină şi în poezia naturii, la Petru Lascău. „Pădurile ude de ploile verii/ jilavele temple cu umbrele verzi/ te cheamă în taină visarea să-ţi pierzi/ o pecete de vânt pe aripa serii.” („Pădurile„) Metafora „pe aripa serii” sporeşte misterul, taina. La fel ca şi Magda Isanos, care îşi doreşte să simtă „beţia plantaţiei ce moare inundată”, Petru Lascău ştie să dea o înfăţişare paradisiacă naturii, menită să indice vitalitate şi trăiri intense. Acelaşi element acvatic, de data aceasta luând proporţii de potop biblic – „potop de vinuri”, „lacrime” – este reluat şi în poemul „E prea târziu”, sugerând din nou, abundenţa, bogăţia. „E un exod de mere coapte peste sat/ oştiri de care vin îmbelşugate/ potop de vinuri iară s-a lăsat/ din lacrime de soare-nsângerate.” Satul lui Petru Lascău este posesorul acelei spiritualităţi populare pe care Lucian Blaga a definit-o exemplar, atunci când a afirmat: „eu cred că veşnicia s-a născut la sat.” La rândul său, George Călinescu vorbea despre „o lirică a liniştii şi a fericirii rurale…”, care se regăseşte şi în versurile lui Petru Lascău. Contemplarea vieţii la ţară, cu evenimentele sale cotidiene îndeamnă la seninătate şi denotă o stare de bine, ce rezultă din frumuseţea peisajului românesc. La Petru Lascău, imaginile sunt vizuale, senzoriale, iar contururile clare şi vaste. Acelaşi fior cosmic, care aminteşte de poemele lui Eminescu, se simte şi în scrierile sale. În „Salcâmul”, poetul aduce un adevărat elogiu vieţii rustice. „O, prietene,/ de-ai şti să ascuţi/ pledoaria unui singur/ salcâm înflorit!” La Petru Lascău, poezia naturii este de inspiraţie folclorică, amintind de stihurile lui Vasile Alecsandri – „este şi doină din fluier de fag/ lacrimi de dor şi de drag”. Frumuseţea clasică a versului – „albul din turme de miei/ arome de fân şi floare de tei” („Impresii de Crăciun”) redă spiritualitatea spaţiului românesc, păstrând sobrietatea şi simplitatea ritmului popular. Universul poetic al lui Petru Lascău este complex şi metaforic şi prin excelenţă, pacifist. „Să-nfrângem ura prin cântare/ s-aducem pacea sfântă pe pământ/ cântând din harfa ta nemuritoare/ să dezrobim popoarele prin cânt.” („Harfa lui David”) Asemenea lui Blaga, Petru Lascău este în acelaşi timp un autor modern, dar capabil de a pãstra legãtura cu fondul arhaic, ancestral. Aspiraţia sa spre absolut, reflexivitatea, condiţia de exilat sunt admirabil exprimate în aceeaşi „Aşteptare”: „Pe pe peronul veşnic pustiu/ Sub ceasul/ Cu arătătoarele rupte/ Mă aştept pe mine/ Singur şi tăcut/ Privind la crizantema/ De plastic, ofilită/ Ce mi-o voi dărui/ Spunându-mi:/ – Bun venit!/ – Sau Adio!”

Să urmăm îndemnul lui Ioan Alexandru – „Ascultaţi-l pe Petru Lascău, poet-păstor ridicat pe crucea limbii române la acest sfârşit de mileniu” – şi să descifrăm „Semnătura iubirii”.

Octavian D. Curpaş

www.agapearizona.com