restaurant

Psalmul 17:6

,,Copiii

copiilor

sunt cununa bătrinilor,

si părinții

sunt slava copiilor lor”.

,,Dacă aș fi știut că este așa de minunat să fii bunică, aș fi fost bunică prima dată” asa este o zicală americană, dar acum această zicală a ajuns și zicala mea.

In anul 2011, octombrie 7, fiica noastră a născut un băietel, primul nostru nepoțel, pe care l-am așteptat cu multa bucurie. Nu pot să ma exprim cît de minuntă este această experiență de a deveni bunică.

Este un timp frumos cînd afli că fiica ta va deveni și ea mămică. A fost interesant cum m-a anunțat Patricia că voi deveni bunică; ne-a invitat la restaurant pe mine și pe Liviu (soțul meu) de ziua mea de naștere. Am observat că Patricia a avut în mînă doua pungi cu cadouri; ne-am așezat la masă, ne-a dat pungile și ne-a spus să le deschidem împreună, eu și Liviu, viitorul bunic. În pungi au fost cîteva lucruri de bebeluși şi atunci am realizat că voi deveni bunica. Emoțiile au fost foarte mari, mi-au dat lacrimi de bucurie, și am dorit să le spun la toți din restaurant că voi fi bunică.

L-am primit cu mare bucurie pe micuțul Ezekiel, Jonathan, care ne-a adus atîtea zîmbete pe obrajii noștri.

Avem bucuria să-l avem în grija noastră în fiecare zi. Ne dăm seama de responsabilitatea pe care o avem ca și bunici de a înălța rugăciuni pentru el, de a-l educa în așa fel încît el să-L vadă pe Dumnezeu, Tatăl ceresc, în viețile noastre. ,,Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și cînd va îmbătrîni, nu se va abate de la ea” (Proverbe 22:6).

L-am învățat încă de mic să se roage inainte de masa, și el deja știe cînd se pune pe scaun pune mînuțele împreună, si spune ,,Amin” adică, haideți să ne rugăm, (are 17 luni). Ce pot eu învăța de la acest copilaș? Într-o zi s-a așezat culcat pe sofa, s-a uitat la mine, și a spus: AMIN, adica eu trebuia să mă rog. M-am rugat și apoi am spus Amin. El s-a uitat la mine și a spus, mai, ok. M-am rugat din nou si din nou am spus Amin. Din nou s-a uitat la mine și a spus: mai, Amin. Deci el a vrut ca eu să mă rog mai mult. Așa că eu trebuie să mă rog la timp și ne la timp, neîncetat.

Ce înveți tu pe copilași și ce te învață ei pe tine?

o bunică, fericita, Mariana Percy (Strizu)

Alright, husbands, here we go. Today’s the big day. It’s time to muster our level best and not drop the ball on Valentine’s Day.

It’s not too late to make plans, or give them an upgrade — though it might be hard work scrambling at the last minute.

Even so, sometimes our best of Valentine’s intentions go awry. And when we botch it, at least we should try to learn something from it.

Here’s what John Piper learned (perhaps among other things) from botching a Valentine’s dinner. He told the story one Easter Sunday in the sermon “Irrevocable Joy.” (The Scripture text is the words of Jesus in John 16:22: “You have sorrow now, but I will see you again and your hearts will rejoice, and no one will take your joy from you.”)

Noël and I went downtown for a special Valentine’s Day dinner last February 14. It was one of the many dates I have botched over the 20 years of our marriage. The restaurant I had chosen especially for her was closed. It was cold as we walked around trying to find another one. We wound up at a fast food place in the center of the city sitting by a window overlooking 8th Street.We sat there looking around at this great city. The street was dark and almost deserted. There was trash in the gutter. The little street level shops seemed worn and chintzy. The few people walking around gave the appearance that made you wonder whether more cocaine might be sold that night than chow mein and egg rolls.

The glitzy hotel facades looked pretty weak against the darkness — like they were hoping against hope that rich people would want to come down and spend some time here. The magnificent new lighting of the Norwest Bank building that gives a fairyland flavor to the Minneapolis skyline sheds no light on the streets beneath. The doors were locked.

I got the eerie feeling that this exploding downtown, this urban pearl and pride of the upper Midwest, with all its upscale shops and classy hotels and stunning skyscrapers, is built on sand. I got the sinking feeling in my stomach that the millions and millions of dollars that have been poured into downtown Minneapolis could, with just the slightest turn of popular displeasure, become a billion dollar boondoggle — a dark, sleazy, dirty downtown slum where nobody wants to be.

The Fragility of This Life and World

Piper continues,

I mention this just to illustrate how even the big enterprises of our life and culture are very fragile. We plan and we save and we build, and things look good and successful, and then it starts to collapse. And we can’t believe it. Nobody comes to shop. Nobody rents the office space. Retailers begin to leave. The streets are deserted. The hotels can’t pull the conventions. Restaurants close. The pushers move in. The gangs take over. And pretty soon the unthinkable has happened. The pearl is ruined. The Timberwolves don’t stay. The new convention center can’t fill its schedule. And all that’s left is cheap sleaze and empty buildings.It has happened elsewhere. It could happen here. And it can happen in your own life. We are very fragile. Not much is sure and firm and solid in our lives. That’s why this word from Jesus is very precious to me. “No one will take your joy from you.” You’ve heard of unconditional guarantees — warranties that seem too good to be true? Have you ever heard of any product that says: “In this you will find pleasure and no one will take your pleasure from you”? If you read that on some box or bottle, you would smirk and call it marketing ballyhoo.

But that’s what Jesus says. Minneapolis may come “a-tumblin’ down,” and all the money be lost and the dreams be dashed, but, “No one will take your joy from you.”

by David Mathis