Psalmul 90

2013aPsalms 90:1-17

O rugăciune

*

a lui Moise,

*

omul lui Dumnezeu

*

 Doamne,

Tu,

ai fost locul nostru de adăpost, din neam în neam.

 Înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!

 Tu întorci pe oameni în ţărână şi zici: „Întoarceţi-vă fiii oamenilor!”

 Căci înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca o strajă din noapte.

 Îi mături, ca un vis: dimineaţa, sunt ca iarba, care încolţeşte iarăşi:

 înfloreşte dimineaţa şi creşte, iar seara este tăiată şi se usucă.

 Noi suntem mistuiţi de mânia Ta şi îngroziţi de urgia Ta.

 Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre şi scoţi la lumina Feţei Tale păcatele noastre cele ascunse.

 Toate zilele noastre pier de urgia Ta, vedem cum ni se duc anii ca un sunet.

 Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani; şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul lor nu este decât trudă şi durere, căci trece iute şi noi zburăm.

Dar

cine

ia seama la tăria mâniei Tale şi la urgia Ta, aşa cum se cuvine să se teamă de Tine?

 Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!

 Întoarce-te, Doamne! Până când zăboveşti? Ai milă de robii Tăi!

 Satură-ne în fiecare dimineaţă de bunătatea Ta şi toată viaţa noastră ne vom bucura şi ne vom veseli.

 Înveseleşte-ne tot atâtea zile câte ne-ai smerit, tot atâţia ani cât am văzut nenorocirea!

 Să se arate robilor Tăi lucrarea Ta şi slava Ta fiilor lor!

 Fie peste noi bunăvoinţa Domnului Dumnezeului nostru! Şi întăreşte lucrarea mâinilor noastre, da, întăreşte lucrarea mâinilor noastre!

1

 

Frământări…

Framântari…

*

șesc îngândurată pe drumu-ngust al vieții

Și-atâtea întrebări îmi vin în minte…

De ce, oare, din zorii dimineții,

Ispita se arată, bun Părinte … ?

*

De ce când, bucuroasă-mi deschid ochii

Și Te slăvesc pentru o nouă zi,

Deodată, bucuria dimineții,

Se întrerupe și… n-o pot opri…

*

Să fie, oare, grija de viața pământească ?

Să fie vorba care am spus-o, negândind ?

Să fie supărarea ce Ți-am produs aseară

Când fața Ta cea sfântă nu am căutat deplin ?

*

Sau, poate, adevărul, ce l-am lăsat nespus,

Mă face să mă simt, departe de Isus ?

Genunchiul în podeauă nu l-am plecat aseară ?

Cuvântul nu căutat-am să-mi stâmpere-a mea pară… ?

*

Gândindu-mă mai bine știu că sunt multe cele,

Ce pun un zid de strajă între pământ și cer,

De aceea, bun Părinte, privesc cu dor spre stele,

Dorind să știu mai bine ce pot să îți ofer…

*

Atunci, Duhul mi-ndreaptă privirea spre Cuvântu-Ți

Ce are-nvățătura purtărilor deplin,

Și înțeleg de-acolo că fața Ta căutându-Ți,

În zorii dimineții, mă voi scula senin.

*

O, dă-mi puterea aceasta ca să privesc spre Tine

Și orice vorbă spusă s-o controlez din plin

Și orice acțiune, decizie sau faptă,

S-o trec prin al Tău filtru : Cuvântul Tău divin !

*

Îți mulțumesc că pacea ce vine de la Tine,

Întrece așteptarea sau gândul omenesc,

Și-n zorii dimineții, cu bucurii depline,

Îți spune-un suflet sincer : ”Isuse, Te iubesc !”

*

Și-n dragostea aceasta cuprinsă-i și iertarea

Ce-o simt în al meu suflet, cuprins de pacea Ta,

Și-această bucurie, mi-acoperă durerea

Și sunt cuprins de pacea ce doar Tu o poți da.

*

Ce dulce e simțirea că Duhul Sfânt mă-nvață,

Să umblu pe-a Ta cale, pe drumul Tău divin,

Și-n sfântă adorare, să-mi duc a mea viață,

În liniște deplină, lipsită de suspin.

*

Aurelia Gabor, Vancouver, WA martie 2012