Vestea Cea Bună (5)

faith and repentanceIsaia 52:7

„Ce frumoase sunt pe munţi, picioarele celui ce aduce

veşti bune,

care vesteşte pacea,

picioarele celui ce aduce veşti bune,

care vesteşte mântuirea!

Picioarele celui ce zice Sionului:

„Dumnezeul tău împărăţeşte!”

*

Vestea bună, Evanghelia ne spune că suntem datori cu un răspuns lui Dumnezeu.

4. Adevărul despre răspunsul rezonabil al omului:

Suveranitatea lui Dumnezeu în ce priveşte mântuirea nu neagă responsabilitatea omului.

Credinţa – încrederea în Dumnezeu şi pocăinţa supunerea faţă de Domnul, sunt un răspuns rezonabil pentru ceea ce a făcut Cristos pentru om.

Răspunsul credinţei se bazează pe încrederea în promisiunile lui Dumnezeu -iertarea de păcat, siguranţa mântuirii, speranţă pentru viaţa nouă după voia lui Dumnezeu- (Romani 12:1; Tit 3:4-7). Credinţa este darul lui Dumnezeu (Efeseni 2:8). Vei primi darul Lui?

Pocăinţa este evidenţa credinţei adevărate.

Pocăinţa este o schimbare a minţii şi a inimii, care se vede în purtare. Este o renunţare la sine şi slujire faţă de Împăratul salvator (Romani 12:2; Tit 3:8).

Pocăinţa este refuzul de a pune limite lui Dumnezeu în ce priveşte lucrarea pe care El o face în inima şi viaţa omului. El este Împăratul şi are tot dreptul să lucreze cum doreşte.

Singurul răspuns rezonabil la ceea ce a făcut Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos cuprinde două părţi: credinţa şi pocăinţa.

Pe ce se bazează credinţa ta?

Cum se vede pocăinţa prin purtarea ta?

Care este răspunsul tău în lumina acestor adevăruri?

Care este relaţia ta cu Dumnezeu?

Este Domnul Isus, Mântuitorul tău?

Doamne, inima mea a ales credinţa şi pocăinţa!

Advertisements

Despre Dragoste

DESPRE  DRAGOSTE

love1 Ioan 4:8b

*

,,Dumnezeu

*

este

*

Dragoste.”

*

*

Cine ar putea oare cuprinde acest subiect, să-l dezvolte şi mai ales să aibă pretenţia că a reuşit să spună tot? Ce înseamnă ea, şi de fapt cu ce se confundă cel mai adesea? Definiţii găsim în toate dicţionarele, în toate limbile şi până la urmă trebuie să recunoaştem că este ceva bun, pozitiv. În linii mari numim dragostea ca fiind atracţia dintre oameni, după multiple criterii. Se întâmplă ca aceasta să fie ireversibilă, fără răspunsul cel puţin identic al celeilalte părţi şi atunci se naşte ceea ce noi definim suferinţa. Este cam ceea ce experimentăm noi în relaţiile interumane.

Totodată, în felul cum vedem noi lucrurile, avem de multe ori impresia că doar anumite categorii de oameni sunt capabile să iubească. Şi mai credem, pe bună dreptate că unii oameni nu merită deloc să fie iubiţi având în vedere derapajul lor de la normele comportamentale. Cu aceste elemente facem aprecieri şi ne încadrăm în societate. Totul se rezumă la simţurile noastre.

Oare despre ce fel de dragoste vorbeşte Domnul nostru când ne dă „o porunca nouă”? Este vorba de vreun omonim sau de sărăcia vocabularului?

Un prim text care vine să confirme diferenţa, este cel din Gen. 6,vers.2, când fiii lui Dumnezeu au văzut cum erau fetele oamenilor şi ca urmare, le-au luat de neveste. În total contrast, Isaac în cap. 24 din prima carte, îşi primeşte nevasta din mâna lui Dumnezeu şi apoi a iubit-o. (vers.67) În primul exemplu, lucrarea omului a stârnit mânia lui Dumnezeu, urmarea fiind potopul, în cel de-al doilea promisiunea merge mai departe prin Isaac şi Rebeca.

Următoarea treaptă o găsim scrisă în Levitic 19, vers. 18., reluată de Domnul în predica de pe munte şi de apostolul Pavel în  epistola către Romani. Moise spune  poporului  să nu se răzbune şi nici să nu fie supărat pe fiii lui Israel. În acest context el adaugă ceva peste puterile lor. Dacă trebuie să renunţe la revanşă, şi să le treacă chiar şi supărarea, de-acum el le cere să-i şi iubească, şi nu oricum ci ca pe ei însuşi. E mult prea mult, mai ales că sunt şi nevoiţi să trăiască în condiţii de călătorie. Şi, peste toate acestea, nimic de negociat pentru că Domnul vorbeşte. Ce fel de dragoste pot ei să ofere? Cât de mult se iubeau ei pe sine pentru a valorifica o grilă la superlativ? Dacă celelalte porunci erau cât de cât „omeneşti” pentru că ţineau de un anumit statut personal de înţelegere şi educaţie, această aplicaţie nu-şi are corespondent în priceperea lor. Pentru că este precursoarea renunţării definitive la „eu”, pentru că este imaginea iubirii fără limite a unui Dumnezeu deja sângerând, pentru că „sine”-ul lui Dumnezeu este vărsat în Fiul omului, evreii scoşi din Egipt nu s-au putut împăca deloc cu acest tip de iubire. Pentru Isaac şi Rebeca a fost suficient să ridice ochii ca să intre în „da-ul” lui Dumnezeu, în timp ce poporul a nesocotit toate poruncile până la lecţia babiloniană.

Deşi pleacă de la iubirea pentru aproape, nivelul de dragoste pentru vrăşmaşi, din Matei 5, 43-48 este incandescent. Este de altfel condiţia desăvârşirii. Este altceva. Acelaşi cuvânt dar o altă semnificaţie. Să iubeşti pe vrăşmaşi. Aşa direct, fără ocolişuri. Vers. 44 parcă ne plasează într-o altă dimensiune. Să faci bine celui care te urăşte când noi nu suntem în stare să facem bine nici măcar celor care le suntem indiferenţi. Poate mai reuşim să întoarcem cu vreo răsplată, binele pe care alţii ni-l fac. Asta în cazul fericit când socotim că nu ne sunt datori.

Ne distribuim noi pe noi după un scenariu bine pus la punct dar cu o lipsă totală de conţinut. Nu ne aplaudă nimeni. Suntem la vers.46-47, şi nici nu vrem să plecăm de acolo pentru că este comod şi nu dă bătăi de cap. Cerem în schimb mereu lui Dumnezeu să ne mărească dragostea pentru El şi Imparatia Lui, (si nu este rau) dar uitam ca manifestarea acesteia implica renuntarea noastra la pasivitate si intrarea pe teren. Dragostea de acest tip se toarna, conditia este sa avem vase goale la noi. Iar acestea se obtin privind in stanga si dreapta noastra si citind cu inima 1Corinteni 13.

Cu dragostea pornita din simturile noastre, falimentul este asigurat.

Efeseni cap. 5 -2 face parte din motivarea noastra. O jertfa de bun miros-lui Dumnezeu.

 

Gilu Florea

Arad-Sega

9 februarie 2013